Publicat în Super Blog

Apă cu pretenții

     -De câte ori v-am spus, măi băieți? Nu mai lăsați paharele folosite pe dozatorul de apă! Nu este deloc igienic și riscați să provocați și ceva daune, sau să vă electrocutați dacă din greșeală vărsați apa peste aparat! Chiar e greu să le aruncați la coșul de gunoi? Special am cumpărat pahare de unică folosință din hârtie, biodegradabile, ca să le puteți arunca fără grijă la gunoi! Mă forțați să vi-l scot din birou, să vă las fără apă! Serios!

     -Șefu’, nu poți să ne lași fără apă. Ar fi crud, crunt! Mai ții minte ziua aia în care n-am avut curent și din cauza asta n-am avut nici aer condiționat, nici apă rece? N-am reușit să întocmim nici măcar jumătate din actele pe ziua aia! Ne-au rămas o grămadă de restanțe. Ții minte că a trebuit să dai explicații la sediu? Nu poți să ne iei apa! Nu mai bine căutăm o soluție ca oamenii să nu mai lase pahare folosite peste tot?

     -Și cam ce-ai propune tu? Dacă tot ești omul cu idei în biroul ăsta, ce soluție vezi tu ca să nu mai găsesc paharele lăsate pe dozator și pe toate birourile? Știu! Ar trebui să vă pun să vă aduceți căni de acasă și să le aveți legate cu lanț. Să nu le puteți lăsa mai departe de măsuța de cafea.

     -Hai, șefu’ că nu suntem la farmaciile din comunism. Numai ăia aveau cana de tablă legată cu lanț lângă bidonul cu apă. Farmaciștii și preoții la biserică, lângă apa de izvorbutoiul cu agheasmă. Nu, mă gândeam că am putea înlocui dozatorul de apă cu sticle. Un frigider acolo, în colț, plin cu sticle de apă de jumate. Cui îi este sete, își ia o sticlă cu apă și-o ține lângă el pân-o termină. O aruncă și când îi este sete din nou, ia alta. Uite, chiar văzusem o reclamă undeva. Un cunoscut distribuitor de apă și dispozitive de alimentare cu apă, a scos pe piață un nou serviciu. Îți livrează la birou apă de izvor îmbuteliată. Comanzi mai multe baxuri, facem un stoc serios și ai scăpat și de dozatorul ăla vechi. Ai scăpat de cheltuieli de întreținere, de verificări periodice și, cel mai important, de pahare lăsate peste tot.

     -Hmmm, nu-i rea ideea. Ar putea merge. Dar ce compoziție chimică o avea apa aia de izvor? O fi ea naturală, dar vreau să știu. E alcalină, e bogată în minerale, ce pH are De unde provine?

     -Ăăă, nu știu. Dar mă pot interesa. Au pe site un formular de contact și îi pot întreba. Dar de ce-i atât de important? E apă naturală, de la munte. Trebuie să fie bună.

     -Greșit! Nu orice apă de izvor e bună. Sunt foarte mulți factori care pot influența calitățile unei ape. Și de asta trebuie să-i știu proprietățile chimice. Uite, apa pe care-o beți voi vă ajută la îmbunătățirea sistemului imunitar. De când n-ați mai avut probleme cu răcelile? Vă spun eu: de când v-am adus dozatorul. O apă alcalină se absoarbe mai ușor la nivel celular, ajută la hidratare și detoxifiază mai bine organismul.

     Când am ales furnizorul de apă am cercetat foarte amănunțit aspectele astea. Am verificat concentrația de nitrați, nivelul pH-ului, sursa din care este extrasă, istoricul regiunii… ascultă-mă pe mine când îți spun: alegerea apei perfecte este o artă! Chiar! Să te interesezi dacă recipientele în care se pune apa aia sunt eco friendly. Nu accept la birou ambalaje care dăunează mediului. Aș prefera să fie făcute din materiale biodegradabile. Cum am văzut că fac ăia care fac sticlele în nu știu ce proporție din plante. Să te interesezi și de asta. E foarte important!


     -Te-ai interesat? Ce ți-au zis oamenii despre apa aia?

     -Șefule, nu mi-au răspuns la mesaj încă. Le-am scris acum 4 zile, imediat ce-am discutat noi, dar până acum nu am niciun răspuns. Mă gândesc că poate au ceva probleme cu site-ul și nu au primit mesajul. Să le mai scriu o dată? Până atunci, m-am uitat puțin și-am văzut că vând apa destul de ieftin. Am ieși undeva până într-un leu și 50 de bani pe sticlă. E destul de avantajos.

     -Pot să dea și gratis apa aia. Nu mă interesează. Eu vreau să aflu chestiile care mă dor pe mine. N-o să cumpăr niște sticle de apă doar pentru că-s ieftine, că arată bine sticlele și că mi le aduce gratis la birou. Dacă primești un răspuns, mă anunți imediat, te rog!

     -Sigur!


     -Ai primit răspuns? Cum e cu apa aia ieftină a ta?

     -Nimic, șefu’! Parcă nici nu i-aș fi întrebat. Nu știu ce să zic, i-aș suna să-i întreb lucrurile alea…

     -Nu te mai obosi. Dacă n-au răspuns până acum, nici n-o s-o facă. Și chiar dac-o s-o facă, e tardiv. Dacă-i interesa să câștige un nou client răspundeau imediat. Sau măcar în 24 de ore. Nu-i mai întreba nimic. Să fiu sincer, nu mă încântă să colaborez cu un furnizor care nu-și rupe 5 minute să dea un răspuns la o nelămurire. Mai bine că am vorbit deja cu altcineva. Am discutat în stânga și în dreapta despre ideea ta și un prieten mi-a recomandat o altă firmă. Am vorbit deja cu ei, mi-au adus o mostră de apă, mi-au pus la dispoziție chiar și un buletin de analize al apei. A, și nu îmbuteliază apa în plastic. Folosesc sticle din sticlă și am ajuns cu ei la o înțelegere să ne ofere gratuit și un frigider în care să punem apa cât timp avem contract cu ei. Luni o să avem prima livrare.  Șase navete de câte 24 de sticle plus frigiderul.

     -Cum, așa de repede ai pus totul la punct?

     -Păi, se pare că oamenii ăia își tratează cu respect potențalii clienți și, la drept vorbind, nu au decât de câștigat din asta! În momentul în care le-am trimis un e-mail și le-am spus ce îmi doresc, m-au sunat și m-au rugat să mă întâlnesc cu ei ca să-mi prezinte oferta, produsul și toate condițiile unui posibil contract. Tu în 7 zile n-ai primit nici măcar un răspuns. Eu în 24 de ore am primit un contract.

Deși povestea din acest articol dedicat probei nr 13 din Super Blog 2017 este fictivă, este bazată pe experiența pe care-am avut-o în momentul în care am solicitat furizorului de apă câteva lămuriri legate de produs. La momentul publicării, n-am primit niciun răspuns la întrebările pe care le-am adresat în ideea de a face un articol informat corect.

 

Reclame
Publicat în Super Blog

Facturi cosmice? NU! Casă performantă!

     În 2012 am reușit de m-am mutat în casă nouă. Știți cu toții cum este atunci când faci un credit să te muți în sfârșit în casa ta. Bătăi de cap, căutări, nervi, vizite peste vizite, vânzători de tot felul care-ți prezintă casele cât mai frumos în speranța că n-o să vezi defectele și-o să cumperi de la ei, cunoașteți.  Ei bine, prin toate astea am trecut și eu când mi-am cumpărat căsuța în care stau acum. Cu greu am găsit ceva care să se încadreze în bugetul pe care mi-l aprobase banca și asta a însemnat că trebuia să fac o grămadă de compromisuri. Nu 4 camere, ci 3; nu grădină mare, ci câțiva metri de jur-împrejur; nu tu finisaje premium, ci ieftineală; nu tu aia, nu tu cealaltă…

     Am zis că o să pot trăi și așa. Grădină mare nu îmi trebuie că-s tânăr și nu pun zarzavat, sunt neînsurat, deci n-am nevoie de atâtea camere și cu finisajele interioare, oricum aveam de gând să refac tot ce era în casă de la zero, așa că am tăcut și-am înghițit. După ce m-am mutat în casă am început să simt efectele. Călduri insuportabile pe timp de vară, temperaturi alarmant de mici iarna și tot așa.

     Investițiile au început să apară. Aer condiționat ca să rezolv problema căldurii pe timp de vară, centrală nouă, cu condensare, după cum cere legea și alte chestii mărunte pe ici pe colo. Deși confortul casei a sporit considerabil, se cunoștea de la o poștă că ceva nu merge bine. Facturile erau imense și la electricitate și la gaz, aerul condiționat trebuia ținut pornit aproape non-stop ca să am un oarece confort iar iarna mă trezeam la ore extrem de matinale cu 18-19 grade în casă. Oricât aș fi umblat la termostat, la nici 2 ore după ce se oprea centrala, temperatura scădea cu viteză, lucru care m-a determinat să renunț la programarea centralei și s-o las setată în permanență pe 25 de grade. Însă, operațiunea asta ardea la buzunar și ardea grav! La final de sezon rece, când trăgeam linia, aveam facturi la gaze de peste 3000-4000 de lei. Trebuia să fac ceva și trebuia s-o fac urgent pentru că în stilul ăsta nu înaintam deloc, ba chiar mă adânceam în datorii. În loc să folosesc puținii bani pe care-i aveam strânși pentru investiții în casă, eu acopeream facturile cosmice cu ei. Unde mai pui că și din punct de vedere social o duceam din ce în ce mai prost. E jenant să-ți inviți prietenii la tine și să-i vezi că-și iau de acasă un pulovăr în plus „just in case” și-l îmbracă imediat ce ți-au călcat pragul.

     Pe oricine întrebam, primeam același răspuns: în primul rând trebuia să încep urgent un proces de reabilitare termică. Casa mea nu fusese construită cum trebuie și pierdea temperatura peste tot. În al doilea rând, mi s-a recomandat să învestesc în transformarea casei din punct de vedere al consumului energetic. Atât electric cât și caloric. Zis și făcut. Am început să caut prin vastul internet o firmă care să mă ajute cu reabilitarea termică. Așa am dat peste cei de la Enermed, o firmă care oferă servicii de audit energetic, certificate energetice și termoviziune la un nivel profesionist. Am luat legătura cu ei, le-am povestit probleme cu care mă confrunt și mi-au explicat amănunțit ce era de făcut. În primul rând, mi-au recomandat un audit energetic pentru a stabili cu exactitate ce am de făcut. Auditul energetic presupune o verificare amănunțită a casei prin care se pot identifica toate probleme cu care se confruntă un imobil.

De la verificarea performanței la exterior prin termoviziune, pentru a vedea care estetermoviziune gradul de pierdere a energiei calorice, până la verificarea sistemului tehnic al casei care presupunea verificarea la interior a tuturor factorilor consumatori de energie (sistem electric, iluminat, încălzire, răcire etc.) auditul energetic scoate la iveală toate deficiențele unui imobil. Scopul nu este doar acela de a găsi problemele ci și de a oferi soluțiile corecte pentru optimizarea performanțelor energetice.

     După vizita auditorului energetic la sfârșitul lunii ianuarie, am rămas cu o listă de măsuri pe care trebuia să le iau, în urma cărora casa mea ar fi trebuit să devină foarte performantă din punct de vedere energetic. Îmi doream ca la sfârșitul lucrărilor de reabilitare să-i chem din nou pe oameni și, în urma vizitei lor să primesc un certificat energetic încadrat într-o clasă cât mai apropiată de Clasa A.

certificat-energetic

     M-am apucat de treabă cu foarte mult drag, imediat. Lucrurile carea puteau fi schimbate încă din sezonul rece, au fost schimbate. În primul rând, am redus consumul de energie electrică. Primul punct pe ordinea de zi: schimbarea frigiderului. Da, frigiderul ăla care merge de 25 de ani și l-ai primit în dar de la părinți care consumă 400 de kW/an, dar pe care „nu-l schimb, că mai merge săracul și merge bine” și-a găsit sfârșitul la firma de reciclare. În locul lui a venit un frigider nou-nouț care nu consuma nici măcar 200 de kW/an. Următoarea mutare a fost să-mi instalez senzori de prezență pentru becul de pe casa scării unde mereu uitam lumina aprinsă și afară, la ușă. N-avea rost să las becul aprins toată noaptea. Nu era în program, dar dacă tot eram la capitolul „NOU”, vechile televizoare LCD au fost schimbate cu altele noi, LED-TV care, împreună consumau jumătate din cât consuma televizorul din living. Ultimul lucru din ediția de iarnă a modificărilor energetice a fost achiziționarea unui termostat nou pe care l-am conectat la rețeaua WI-FI a casei și pe care-l controlam cu ușurință de pe telefonul mobil. Așa puteam verifica foarte ușor temperatura din locuință oriunde mă aflam și puteam opri sau porni centrala după bunul plac atunci când eram plecat.

     Odată cu venirea primăverii am deschis oficial șantierul la exterior. În primul rând am schimbat toate geamurile de jur-împrejur. Când faci o casă „la buget„, nu ai cum să pui geamuri de calitate. Așa că le-am dat jos și le-am înlocuit cu altele performante și, normal, pe placul meu. Am trecut apoi la treaba cea mai urâtă. Sau, aproaie cea mai urâtă. Am dat jos de pe casă izolația veche și am înlocuit-o cu una performantă, care ar fi trebuit să nu mai permită schimbul de temperatură atât de ușor cum se întâmpla. În ultimă fază, am adăugat și sub acoperiș un sistem de izolare pentru că nu exista deloc și lucrul ăsta se cunoștea perfect în orice anotimp. Vara era mult mai cald la etaj, iarna se răcea mult mai repede. Acum, cu noua izolație, ar trebui să nu mai am probleme.

     Nu vreau să vă spun la ce sumă am ajuns cu investițiile, dar vă spun că merită. Anul ăsta a fost primul an în care pot spune că am trăit civilizat în casa mea. Sumele de pe facturi au scăzut drastic, astă vară pot spune că am avut parte de foarte multă răcoare în zilele toride, cu cheltuieli minime și acum aștept iarna cea geroasă ca să-i spun că nu-mi mai este frică de ea și că, de data asta n-o să-mi mai scoată toți banii din buzunar. Ba chiar o să fac o aroganță și, din banii care-o să-mi rămână la sfârșitul iernii, ăia pe care-ar fi trebuit să-i dau până acum la căldură, o să fac o vacanță-n Turcia. Doar așa! Că pot!

     Și ca să fie treaba completă, mă gândesc foarte serios să investesc și într-un sistem de panouri fotovoltaice ca să-mi reduc și mai tare consumul de energie electrică. De ce să nu? Nu?

 

Articol pentru Super Blog 2017

 

Publicat în Super Blog

De unde bani pentru mutat?

     Cine Dumnezeu sună la 8 dimineața? Nici când sunt liber nu mă lasă în pace? Nici cafeaua n-am terminat-o… 6000 la urmă! Ăsta-i număr de sediu! Mă sună de la Sediu! Oh, Doamne! Este legat de interviu! Mă sună să m-anunțe că au ales pe altcineva și că am ratat postul. Sunt sigur!

     Apelul era de la Sediu, dar nu ca să-mi dea vestea proastă de mai sus ci, contrar așteptărilor mele, veștile erau bune. Excelente, chiar. Fusesem selectat pentru postul vacant și trebuia să mă mut la București în maxim o lună. Picioarele mi se înmuiaseră, vocea mi-a pierit de tot, mâinile au început să tremure fără control, emoțiile mă copleșiseră definitiv. Așteptam de 7 ani promovarea asta și acum o primisem. Soarele ieșise și pe strada mea și nu oricum ci cald și strălucitor cum nu-l mai văzusem niciodată până acum.

     Mi-au spus că-mi vor fi suportate toate cheltuielile pentru relocare, inclusiv costurile de transport a lucrurilor personale de la Iași la București, chiria pe primele 6 luni și că voi primi și o primă de promovare. Însă, toți banii vor veni abia după data de 15 a lunii viitoare când, eu voi fi deja acolo. Asta însemna că trebuia să împrumut rapid niște bani pentru mutat și  pentru un avans la chirie, bani pe care-i voi recupera mai târziu. Uoofff… nu puteau trimite banii ăștia de pe-acum ca să nu-mi mai fac atâtea griji? La un calcul grosolan aș avea nevoie minim 4000 de lei pentru mutat și pentru chiria pe primele 3 luni. De unde?

     O parte din bani i-aș putea face cu ușurință din montarea televizoarelor la clienți acasă. Ar fi cazul să nu mai fiu atât de leneș și să încep să accept și eu micile „ciubucuri” la care tot sunt invitat. Un televizor cumpărat de la noi, montat pe perete și setat plus alte chestii la solicitarea clientului, 100 de lei… cred că aș putea strânge vreo 1000 de lei. Toți colegii mei o fac și le merge destul de bine. De ce n-aș putea și eu? Însă, tot nu m-aș ridica nici măcar pe-aproape la suma necesară. Trebuie soluții și-mi trebuie urgent!

     Aș putea să vând ceva. Am o grămadă de lucruri prin casă de care chiar nu am nevoie. Mi-am cumpărat în ultima perioadă o grămadă de tablete, căști, mausuri, tastaturi, telefoane mobile, toate pentru că erau super ieftine, în lichidare de stoc, cu prețuri reduse cu până la 90%. Aș putea să scap de o parte din ele. Pe cine mint? Nu le-am făcut cadou nimănui. Le-am păstrat, pur și simplu pentru mine doar pentru că-s un ahtiat după tehnologie și mi se părea amuzant să apar la muncă cu un alt telefon la fiecare 2-3 luni, să iau cu mine o altă tabletă în fiecare concediu, sau să asortez căștile cu ținuta dintr-o zi. Dacă le-aș pune la  vânzare pe-un site, la prețuri mai mult decât rezonabile, sunt sigur că aș mai aduna vreo 1500-2000 de lei. Cu toate astea, tot nu ar fi suficient. Aș mai avea nevoie de ceva bani și chiar nu știu de unde să-i mai scot.

     Aș putea cere de la ai mei, dar la cât m-au ajutat în ultima perioadă mă simt penibil să le cer acum, din nou. Mai ales o sumă atât de mare…

     Aaaaa, stai că știu! Anul trecut când am trecut prin perioada aia secetoasă, am rezolvat-o cu niște credite online, niște împrumuturi până la salariu. Sume mici, dar care m-au scos din încurcătură. Aș putea să încerc și de data asta s-o rezolv la fel. Din ce țin minte, se puteau împrumuta și sume mai mari, de până la 2000 de lei și știu că eram eligibil. E o metodă destul de la îndemână. Dacă nu ai cont, durează câteva minute să-l faci, să completezi formularele și, după aprobare, în câteva ore ai banii în cont. Bașca, la primul credit mai primești și dobândă 0. Eu am cerut deja 3 împrumuturi de-astea de la ei și cred c-o să-l cer și pe-al 4-lea. E-adevărat, nu mai am norocul unui credit cu dobândă 0, dar îmi rezolv problema și asta e cel mai important. Cel puțin la ei condițiile sunt extrem de transparente și nu mă pot aștepta la surprize neplăcute. Cunosc de la început absolut toate detaliile. Bine, ca și client „fidel” chiar că le cunosc! Dar până și un client nou ar înțelege din start totul. Și, fie vorba între noi, nici nu ai nevoie de prea multe documente: o copie după buletin, acordul de consultare ANAF și, în cel mai rău caz și un document care să ateste veniturile tale. Ce mi se pare cel mai interesant este că, odată introduse aceste documente în cont, nu-ți mai sunt cerute la solicitarea unui nou credit, cel puțin pentru o bucată bună de timp. Asta cred că este și ideea unui credit până la salariu în 3 pași simpli.

telecredit_credit_fara_adeverinta

     Bun, un împrumut urgent mi-ar rezolva problema. Și cred că n-ar mai trebui să renunț la electronicele mele. Cel puțin, nu de toate. Oricum, nu-mi surâdea prea mult ideea. Poate o să mă despart de câteva, dar cea mai mare parte vor rămâne. O să renunț la orele de leneveală în fața calculatorului și-o să merg câteva ore pe zi la clienți să le montez televizoare și să le setez și cred c-o să mă descurc. Sunt sigur c-o să-mi fac banii pentru mutat cât ai zice pește!

     De-acum, nu trebuie decât să mă gândesc serios la ce-o să fac de luna viitoare încolo. Îmi las casa, îmi las prietenii, îmi las toate amintirile și-o iau de la capăt într-un loc nou, cu oameni noi și cu responsabilități noi. E drept, cu bani mult mai mulți decât am acum, dar cu siguranță o să-mi fie greu să mă adaptez. Ce bine că-mi dau și două săptămâni de concediu ca să mă aranjez complet!

 

Acest articol prezintă o situație imaginară și a fost conceput special pentru proba 11 din Super Blog 2017

Publicat în Super Blog

Ce bine-ar fi dac-ai schimba rucsacul…

     -Frate, ce porți rucsacul ăla după tine mereu? Înțeleg că ești fan, dar chiar așa? Peste tot te văd cu el! Vii la muncă, îl cari după tine. Ieșim la bere, ai rucsacul pe umăr. Am văzut chiar și poze de prin concediile tale în care apărea drăcia asta! Care-i faza? Ai pierdut un pariu sau ceva de genul? Te-ai îndrăgostit de el?

dav

      -E util, moșule! Plus că e și foarte rezistent. Am cărat în el de toate și nu mi-a făcut niciodată surprize.

     -Bine, boss! Înțeleg că e util. Dar trebuie să-l porți peste tot? Pe bune acum… ce ai în el în momentul ăsta care-ți este indispensabil?

     -Vrei să vezi ce-am în rucsac? Bine! Fii atent! Pentru fiecare obiect util pe care-l port cu mine, îmi datorezi câte o bere. Te prinzi?

     -Mă prind! Dar pentru fiecare obiect inutil, îmi dai tu mie o bere! Ca să fie cinstit pariul. Ia să vedem… umbrelă. Serios? N-a plouat de 2 luni! Tu porți în fiecare zi o umbrelă cu tine?

    – Păi, dacă mă prinde ploaia într-o zi pe drum? E utilă!sdr

     -Ai auzit vreodată de aplicații meteo pe telefon? Sau de Busu? Sau de orice site de pe care poți afla cum va fi vremea? Inutilă! Am o bere! Mai departe. Ce-s chestiile astea?

     -Astea-s țigările mele! Alea de care ți-am povestit. Și astea-s rezervele. Am mereu mai multe la mine că nu se găsesc peste tot.

      -Bine, să zicem că-s utile, deși nu înțeleg de ce nu te lași pur și simplu de fumat. În fine, treaba ta. Ce-i chestia asta albă? Zici că-i ou Kinder deformat…

         -Periuța pentru țigări. Uneori trebuie să le curăț.

         -Și nu poți face asta acasă? Te pălește curățatul pe drumuri?

          -Am una acasă și una mereu la mine. Dacă plec în vacanță sau dacă se înfundă  țigara când sunt la muncă… am nevoie.

         -Bine, bine… fie. Baterie externă, căști… încărcător? Serios? Ai bateria externă! La ce-ți mai trebuie încărcătorul?

          -L-am uitat în rucsac ultima dată când am plecat în training la Sibiu…

          -Deci, e inutil. Două beri!

         -Nu uita de cele cinci pe care mi le datorezi tu pentru țigări, rezerve, periuță, baterie și căști…

          -Da, da… bine! La ce-ți trebuie două pixuri? Nu-ți ajunge unul? Când ai scris ultima dată ceva pe hârtie? Ți-e plin telefonul de notițe, adrese, numere de telefon și liste de cumpărături. Pun pariu că le ții acolo de când le-ai primit, așa-i? Încă o bere se adună!

     -Ăăăă chiar nu mai țin minte când am scris ultima dată cu un pix de la mine din rucsac. Dar le țin acolo în caz că rămân fără pix când sunt la muncă.

     -Le-ai putea lăsa în vestiar. Nu trebuie să le porți la tine mereu. Nu încerca să-mi furi berea, prietene! Ok, mai departe… o cutie cu bomboane mentolate. Ei bine… de alea nu mă iau. Le poți căra, deși le-ai putea schimba pe un pachet de gume care-ți încape într-un buzunar.

Oricum, știi la ce mă gândeam? N-ai putea, oare, să renunți la rucsacul ăla? Nu, nu de tot! Doar să-l înlocuiești. Înțeleg că ți se pare util, că ai de cărat o grămadă de prostii cu tine, full_img_1145126dar trebuie neapărat să porți un rucsac? Uite, de exemplu, ai putea să-ți cumperi o geantă mai frumoasă. Ceva ușor de purtat, ceva lejer, modern. Sunt atâtea modele foarte faine din care ai putea alege. Ce zici, te gândești măcar? Uite, facem așa: dacă tu schimbi rabla aia de rucsac pe o geantă nouă, eu îți cumpăr o navetă de bere și-ți fac cadou și-un portofel nou, ca să arunci și mușamaua aia pe care-o porți de la treișpe ani! Că și ăla-i praf!

Mai informează-te și tu puțin, mai uită-te pe site-urile de specialitate. Ai atâtea variante, atâtea opțiuni de genți în care să-ți pui lucrurile încât nu înțeleg de ce încă mai porți chestia aia.

 

     -Da’ ce tot ai cu rucsacul meu, omule? Ce ți-a făcut de vrei să-l schimb? A fost amuzant la început, am crezut că e distracție, dar acum văd că e destul de serios și nu înțeleg care e problema. Mie chiar îmi place și chiar îl port mândru! Nu înțeleg de ce spui tu că ar trebui să-l schimb…

     -Dă-mi voie să te întreb ceva: când a fost ultima dată când ai agățat o fată purtând chestia aia după tine?

     -Ăăăăă…

     -Așa credeam și eu! I rest my case!

 

Articol pentru SuperBlog 2017

Publicat în Super Blog

YO DAu ulei proaspăt și pur

     Ora 10.  Bucătarul șef și administratorul țineau brief-ul zilei. Urma deschiderea la  12 și angajații trebuiau să fie informați: meniu, invitați, rezervări, ce avem, ce n-avem, ce recomandăm, chestii de-astea, de restaurant. Cum ce restaurant? Cel mai tare restaurant,  Le poulet magnifique. Sau cum ne place nouă să-i spunem: Păsăroiu’. De când am primit o mică steluță Michelin, afacerea pur și simplu a explodat. Clienții vin buluc peste noi, rezervările se fac pe cel puțin 3-4 săptămâni și, bineînțeles, pretențiile au atins cote extraordinare.

     În fine, nu stau să vă plictisesc cu detalii. Ideea este că la un moment dat, administratorul mi-a strigat numele atât de tare încât am tresărit și mi-am revenit din starea de visare.  „Băiete, azi avem o rezervare V.I.P! Cosmin de la trupa Călătorii vine să mănânce. Știu că este o masă de doi, deci presupun că o să vină cu noua lui iubită sau cu impresarul lui. Sunt singurele persoane cu care se afișează, deci șansele sunt de 50/50. Mare atenție! Tu o să te ocupi de masa lui! Orice-ar cere, faci tot posibilul să primească! E posibil să fie o cină romantică, e posibil să fie întâlnire de afaceri. Așa că, să fii pregătit pentru orice! Am bază în tine! Nu ne faci de râs, că ai zburat!

     Cosmin de la Călătorii? L-am prins pe Dumnezeu de un picior! În sfârșit am șansa să-l văd de-aproape! Cine știe? Poate-o să ajung să-i strâng și mâna sau să-l rog să-mi dea un autograf pe tricou. Dacă aș avea autograful lui pe el, nu l-aș mai purta toată ziua peste tot! L-aș înrăma! Offf, dacă știam că vine la noi în restaurant, îmi luam la mine și colecția de CD-uri și-l rugam să mi-o semneze. Păcat…

   Bun, ziua a decurs absolut normal, banal aș putea spune. Comenzi de toate felurile, clienți mulțumiti, mâncăruri de toate felurile ieșeau pe ușa bucătăriei, dar eu nu puteam să mă gândesc decât la musafirul nostru V.I.P care urma să ajungă la 8, după cum spunea rezervarea. Încă nu știam cu cine o să vină sau ce o să vrea să mănânce; un singur lucru știam: nu-i place să mănânce niciun produs care-a suferit o ambalare, o conservare sau un tratament de creștere forțată. Pentru el leguma trebuia să fie de la țăran, laptele proaspăt muls, oul direct de sub găină, cartoful trebuia să fie din grădină, cu tot cu pământ pe el, dacă se putea și tot așa.

     A venit și ora 8. Emoțiile mele erau la un nivel atât de ridicat că nici la nuntă nu cred c-am fost atât de agitat. Cosmin a intrat pe ușa restaurantului însoțit de un tip bine, pe la 40 de ani, puțin cărunt. Era impresarul lui. Clar! Urma să gătesc o cină de afaceri. Fără înflorituri, fără exagerări. Era de bine. Cinele de afaceri, de obicei sunt cel mai ușor de gătit. Însă, nimic nu este ușor când e vorba de Cosmin. M-am trezit scos din bucătărie pe sus de către ospătar și îndrumat spre cântăreț. „Bună! Nu vreau să mănânc prea mult. Am venit aici doar ca să discut. Deci o să vreau ceva destul de repede de făcut și destul de gustos. Și te mai rog ceva: Vreau să-mi gătești natural. Nu vreau ulei sau unt din comerț, nu vreau legume congelate, nu vreau sosuri sau alte porcării cumpărate de la supermarket ambalate și fără aditivi și conservanți. Se poate? Te rog!” După ce am luat și comanda impresarului m-am îndreptat spre bucătărie simțind o amețeală care-mi tăia picioarele, pur și simplu.

      Să gătesc natural… ce să-i gătesc omului simplu, rapid, gustos și natural? În momentul ăla m-a izbit inspirația. Mi-am amintit de un interviu pe care l-a dat acum câteva luni la radio în care spunea că mâncarea lui preferată sunt cartofii prăjiți cu brânză rasă deasupra. Așa că am decis să risc totul și să-i fac o porție generoasă de cartofi prăjiți peste care să rad o grămadă de brânză. Și, ca să nu fie doar cartofii, am plusat cu un piept de pui pe  grătar. Era singurul animal de care am putut face rost în așa scurt timp. ca să mă asigur că musafirul nostru important avea pe masă carne care nu provenea din comerț. Îmi și imaginam cum îi arătam lui Cosmin penele jumulite de pe săraca găinușă. Dar, ce să-i faci? Un client atât de celebru și atât de pretențios trebuie tratat cu atenție.

La câteva minute după ce mâncarea a fost dusă la masă, m-am trezit cu clientul în bucătărie la spatele meu. „Ți-am cerut mâncare naturală. Tu ce-ai înțeles prin asta? Să-mi faci o porție de cartofi prăjiți într-un ulei de la magazin în care-ai mai prăjit nu știu câte porții și condimentați cu cine știe ce arome sintetice?” Tremuratul m-a găsit instant. Cu greu m-am adunat și-am scăpat timid printre dinți un: „era ulei natural, proaspăt obținut de la presă…” Cosmin s-a oprit din vorbit, m-a privit mirat și m-a întrebat ce-am zis. M-am uitat în ochii lui, m-am apropiat, l-am luat de braț, l-am condus spre bancul de lucru din fundul bucătăriei și i-am arătat: „Noi aici folosim și ulei proaspăt presat. Aici este cea mai eficientă presă de ulei la rece. Cu ajutorul ei am obținut uleiul în care-am prăjit cartofii. Și, îmi pare rău, în afară de sare, altceva n-am folosit la ei pentru că știam foarte bine că îți plac doar cu brânză rasă deasupra.yoda-2

     M-am trezit în supermarket, în fața raftului cu uleiuri. Soția mea trăgea de mine cu insistență: „Hai, iubire! Hai că e târziu și pierdem rezervarea aia la restaurant la Puiul Fermecat.Puiul Fermecat zici? Nu era Le poulet magnifique? Ce-a fost asta? Am visat cu ochii deschiși? Citeam eticheta de pe ulei. Ăsta nu e natural! Aș vrea să am Presa de ulei YODA HOME PRO! Dar, unde-am auzit eu de ea și… de ce-am visat-o în mijlocul magazinului? Aaa! De la reclama aia de ieri! Acolo am văzut că erau reduceri la presa de ulei Yoda.

logo-yoda_1504191001

                      Articol pentru Super Blog 2017

Publicat în Super Blog

Ștampila antistres

     După șapte ani (și câteva zile) în domeniul vânzărilor, pot spune că nivelul meu de stres a atins cote alarmante. Dacă până mai ieri nu reușea nimeni să mă scoată din „zen-ul” meu cu nimic, astăzi sunt ca un butoi de pulbere. Și oamenii din jurul meu se așează confortabil pe el; Adică pe mine. Bine, ăștia șapte ani sunt defapt vreo nouă, cred! Pentru că înainte de jobul meu actual am mai cochetat o perioadă de doi ani cu ospătăria, cu sălile de internet, chestii care, oarecum, tot din vânzări se trag. Tot cu clienți am lucrat. Ei bine, în ăștia șapte+doi ani, rareori mi s-a întâmplat să mă manifest în fața clientului. La început, tratam problemele cu indiferență. Eram un copilandru în facultate, ospătăream pe ici-pe-colo și nu-mi păsa de nimic. Singurul lucru pe care-l știam era că la sfârșitul zilei îmi număram bănuții iar la sfârșit de lună îmi primeam salariul. Salariu din care, necopt fiind, îmi cumpăram toate prostiile pământului. Pe bune, prostii! Odată mi-am cumpărat o sută de pungi de chipsuri! Doar ca să-i arăt unui prieten că pot!

    Timpul a trecut, însă și eu am început să mă maturizez. Nu, nu m-am maturizat din ospătărie. Creierul „mi-a crescut” după ce m-am angajat pe postul pe care sunt acum, când am văzut că responsabilitățile unui angajat pot fi mai mari decât o ciorbă adusă la timp, înainte să se răcească. Lucram cu clienți diverși, lucram cu bani mulți, cu produse scumpe și la orice greșeală făceam, eram bun de plată. Treaba devenea serioasă, începeam să realizez că munca nu e o joacă. Devenisem conștient că eram responsabil nu doar de acțiunile mele ci și de reacțiile mele. Dacă pe terasă la mare îmi puteam permite să-i răspund obraznic unui client fiind sigur că n-o să-l mai văd niciodată, în magazin nu mai puteam să fac asemenea lucruri. Așa că trebuia să găsesc soluții ca atunci când un client mă enerva, mă deranja sau era pur și simplu idiot, să-mi controlez total reacțiile și să îl fac să se simtă bine și binevenit la noi, chiar dacă nu avea dreptate. Cu „papagalul” le aveam (și încă le am), deci nu-mi era deloc greu să găsesc cuvintele potrivite prin care să-i dau de înțeles că deși are o nemulțumire, totul va fi bine. Ajunsesem la stadiul ăla în care, chiar și atunci când greșeam eu și era grav, clientul rămânea calm, zâmbitor și înțelegător.

     Colegii se mirau mereu cum de reușeam să aplanez conflictele, chiar și pe cele foarte aprinse, cu atâta degajare. Însă ceea ce nu știau ei era că, de-a lungul timpului, eu îmi creasem un „tic nervos”. De câte ori o situație escalada și risca să degenereze în ceva urât, eu puneam mâna pe ștampila firmei și tacticos, apăsam pe ea în repetate rânduri, lăsând foile negre de atâtea amprente. Era o chestie ciudată. Efectul ăla mecanic al ștampilei, sunetul, arcul care-mi împingea mâna înapoi, nu pot spune care era motivul. Cert este că, de câte ori puneam mâna pe o ștampilă și-o foloseam, stresul dispărea. stamp gif

                                                                                      sursă gif: Giphy.com

     Lucrul ăsta mi-a dat de gândit mai târziu. Exista o modalitate de-a mă liniști, era super relaxantă iar eu… iar eu nu puteam face uz de ea decât în alea opt ore cât eram la muncă. Ori, stresul pândea la fiecare colț. În trafic, la coadă la impozite, acasă când îți plâng copiii și nu mai știi ce să le faci iar soția vine abia la șase, exemplele pot continua. Da, stresul era peste tot iar eu nu reușeam să-l controlez decât atunci când eram la muncă pentru că ștampila era acolo iar eu nu puteam s-o iau cu mine acasă.

     Rezolvarea nu a întârziat să apară. La parterul blocului există un shop partener Colop, magazin de ștampile și alte chestii de birotică și papetărie, căruia m-am decis  să-i fac o vizită. Știam că la ei puteam comanda orice ștampilă voiam și știam că la ei o primesc extrem de repede. În iarnă comandasem o datieră pentru grădinița la care-o duc pe cea mică. Într-un exces de imaginație, Malia mea o făcuse pe-a directoarei zob sub pantofiorul ei de lac. Pretindea că sparge nuci. În fine, știam că aveam la îndemână magazinu’ de ștampile și mă hotărâsem să merg la ei să-mi trântesc o ștampilă personalizată pe care s-o folosesc pe post de aparat antistres.

       Problema era ce să-mi scrie pe amprenta ștampilei. Inițial mă gândisem să concep una care să-mi fie și utilă. Să împușc doi iepuri dintr-o lovitură. O semnătură, o carte de vizită, o pară mălăiață, orice, doar să-mi fie util. Dar, mi-a trecut repede dorul de utilitate când mi-am dat seama că de la atâtea apăsări stresate, era posibil ca ștampila mea să mă lase într-un moment important. La muncă schimbasem vreo 3 ștampile în ultimii doi ani și asta doar „datorită” mie. (Cine-ar fi știut că o ștampilă nu este făcută pentru plesneală necontrolată, de cinzeci de ori la rând?) Așa că am rămas doar la utilizarea ei ca dispozitiv cu care să-mi alung stresul. Fiindcă urma să o folosesc oriunde, am decis ca ștampila mea să fie fără text, fără nimic. Nu amprentă, nu tușieră, doar ștampila goală care să facă de câte ori am eu nevoie „click-click”. Nu voiam să risc să murdăresc haine sau mașina sau mai știu eu ce mobilier în timpul ședinței de destresare.

    Bine, conținutul neconținut al ștampilei fiind lămurit, mai rămânea să aleg doar modelul. Aveam nevoie de ceva extrem de purtabil, care să-mi încapă într-un buzunar, dar, în același timp nu puteam renunța la o ștampilă clasică, cu arcuri. Aveam nevoie de acea mișcare „sus-jos” așa că o ștampilă-pix ori un pocket stamp ieșeau din calcul. Nu zic, arată foarte cool și sunt foarte utile. Poate într-o zi o să-mi comand una pe care să-mi introduc cartea de vizită. Mai vedem… Am găsit un Printer C10 numai bun pentru tratamentul meu. Destul de mică încât să-mi încapă în orice buzunar, pe tipul clasic, destul de „zgomotoasă” cât să-mi calmeze nervu’ nervos.

blue130668_blue

 

     Micuța C10 avea să-mi fie parteneră de suferință (bine, ea avea să sufere, eu doar o băteam în cap nevinovată) de-acum încolo. M-am dus la băiatul de la magazin și cred că momentul în care i-am cerut o ștampilă fără amprentă, antistres a fost momentul în care tipul și-a făcut prima dată cruce cu mâna stângă. Nu pot uita privirea nedumerită, ochii mari cât cepele și bâlbâiala din glasul lui. Mi-a spus mai târziu că a mai avut solicitări ciudate cu oameni care voiau ștampile cu „ke faki păpușe?” sau „la mine sau la tine?„, dar niciodată în viața lui n-a avut un client care să-i ceară o ștampilă care să nu imprime nimic… și cred că-i lăsasem o impresie de om sănătos la minte în toamnă, când am cumpărat datiera… ce să-i faci? Toți avem metodele noastre de destresare. La mine-i o ștampilă.

Articol pentru SuperBlog 2017

 

Publicat în Super Blog

Schimbarea cere specialiști

     „Se schimbă politica companiei!” Ăsta este mesajul pe care-l auzim pe toate holurile de trei săptămâni. Nimeni nu știe ce-o să urmeze, nimeni nu știe ce presupune schimbarea politicii, toata lumea speculează și toată lumea stă ca pe crengi.

      O mie de angajați aleși din magazine, directori, manageri, șefi de magazine și sediu, s-au întâlnit ieri în Capitală cu acționarii din Franța ca să primească veștile care, din fericire, sunt doar bune. Pe scurt, că oricum nu interesează pe nimeni, în anul ce urmează vom trece printr-o perioadă de aliniere la standardele noi pe care le impune comerțul din ziua de azi. „Roll with the punches” cum ar zice americanu’.

     Partea cea mai nașpa este aceea că, schimbarea politicii aduce și schimbarea procedurilor interne, schimbarea sistemului informatic, a programelor pe care eram deja ultra-învățați să lucrăm, Drept urmare, s-a decis ca întreaga echipă să treacă printr-un proces de re-instruire ca, la final de reorganizare să fim la fel de profesioniști cum am fost și până acum. Sau, de ce nu, mai profesioniști dacă s-ar putea.

     Bineînțeles că pentru asta, în primul rând angajații cadre,adică șefii, trebuie să fie instruiți, pregătiți pentru schimbare ca, la rândul lor să-i poată instrui pe restul colegilor din magazine.

     Ai zice că-i treabă ușoară dar, toate trainingurile astea se vor ține în Franța (că de’, acționarul e francez) și normal, în limba franceză. Mare parte din echipa aleasă pentru treaba asta știu deja franceza destul de bine însă, la nivelul acesta, doar să cunoști limba la nivel conversațional nu este suficient. Sunt atâția termeni din management, din marketing, din publicitate, din lumea calculatoarelor și-a informaticii pe care, în mod normal, un vorbitor ocazional de limbă franceză nu ar avea de ce să-i cunoască. Așa că, după cum văd eu problema, fie o să trebuiască să ia cu ei o firmă de traduceri specializate pentru a le explica pe îndelete termenii pe care n-o să-i înțeleagă, fie, ar putea să-i trimită înainte de deplasarea în Franța la niște cursuri de limbi străine pentru firme. Însă, dacă toți sunt așa cum sunt șefii mei, nu știu cum o să reușească să-i țină locului 2 minute.

Echipa managerială din magazinul meu sunt ca niște albinuțe pe pastile de fericire. Oameni hâtri, cu care nu poți sta serios nici două minute, plini de energie, mereu pe picior de alergare (nu de plecare). Eu nu-i văd pe tipii ăștia să aibă răbdare câteva ore într-o sală în care să li se predea niște chestii plicticoase. Eu cred că lor, cel mai bine li s-ar face cursurile astea jos, pe raion, unde se simt ca acasă; acolo, între clienți. La urma urmei, nu e o idee rea. Instruirea la locul de munca s-a dovedit de mult a fi cea mai benefică. Să-i explici omului acolo, cu „problema” în față, să-l pui să repete și să facă singur… să-i pui noul sistem informatic în brațe și să-i arăți pe loc cum se face o comandă și nu, nu printre ai lui, printre vorbitorii de limbă română, ci acolo, la mama „Francia”. Acolo unde, dacă nu bagă la cap repede informațiile, nu reușește să-și facă treaba. Pe ei asta-i doare cel mai tare. Atunci când nu pot duce o sarcină la bun sfârșit.

     Pentru ei, cursurile cu hârtia și creionul n-ar da roade nici într-o mie de ani. Lor trebuie să le trimiți materiale scurte, direct pe telefonul mobil, cu timp limitat de rezolvare a cerințelor de la sfârșit. Astfel de provocări i-ar băga în priză și i-ar motiva. Bașca, dacă ai mai arunca între ei și-o competiție de genul „Cine termină primul și cel mai bine” i-ai ambiționa și mai tare!

     Într-o epocă în care ei țin gestiunea magazinului direct pe telefoanele mobile cu tot felul de aplicații, păi pune-i pe telefon și-o aplicație cu suportul de curs și l-ai rezolvat! Îi asiguri și instruirea și mobilitatea. „Biing!” (notificare de curs nou în aplicație. Timp de studiere: 15 minute; timp de rezolvare: 10 minute).

swiss-solutions

     Bine, acum eu fabulez și vorbesc prostii. Însă, dacă nu știați, există o firmă specializată în traduceri, agenția de traduceri Swiss Solutions care are în vedere un asemenea program de cursuri de limbi străine pentru firme deoarece nevoia este destul de mare și o bună parte din firme au ajuns într-un punct în care trebuie să aibă specialiștii în curțile lor.

 

Articol pentru SuperBlog 2017

Publicat în Super Blog

Muntea nu se refuză!

     Când i-am cerut șefului concediu pentru aniversarea noastră, mi s-a părut că a devenit puțin cam intruziv cu atâtea întrebări. :”Ce-o să faceți?” „Pe unde o să vă duceți?” „Aveți ceva special pregătit?” Mai pe urmă am înțeles care-i erau intențiile. Omul s-a decis să ne facă un cadou frumușel și asta însemna că trebuia să renunțăm la programul pe care-l stabilisem împreună de mai bine de două luni. Bine, e drept să recunosc faptul că un maraton de 3 zile de Friends cu pizza, bere și dulciuri e puțin cam moșnegesc pentru vârsta noastră și cu greu poate fi numit program de sărbătoare. Și cam nepotrivit pentru aniversarea a 6 ani. Însă, asta era unul din lucrurile care ne legau și voiam să fim originali. Voiam să petrecem făcând lucrurile care ne plac.

     Nu era, însă, obligatoriu să renunțăm complet la ideea noastră de aniversare. Trebuia doar s-o… ajustăm puțin la noile condiții. Pe scurt, șeful s-a gândit să ne ofere un weekend prelungit la Hotel Royal din Poiana Brașov. Auzind că nu aveam de gând să plecăm pe nicăieri să sărbătorim, ne-a făcut rezervare la unul dintre cele mai frumoase hoteluri in Poiană. Nu știu dacă știa deja că noi eram îndrăgostiți de munte, însă cadoul ăsta a picat la fix. A fost și greu de refuzat în condițiile astea. „Muntea nu se refuză!”

      Imediat am intrat pe site-ul hotelului ca să vedem la ce să ne-așteptăm. Planul trebuia refăcut și trebuia să știm ce puteam găsi acolo și cum puteam să împletim planul original cu noul plan. Fiind în creierii munților, bineînțeles, una dinvedere hotel activitățile de bază ar fi fost plimbările lungi prin natură. Nu suntem genul de oameni care să se aventureze pe trasee montane sau să schieze. Noi suntem oameni liniștiți. Ne place să mergem agale pe cărări și alei, să admirăm natura, arhitectura clădirilor sau, pur și simplu să mergem la braț și să povestim. Spre norocul nostru, de la Royal puteam găsi o grămadă de trasee pe care le puteam urma, lejer, la pas. Poiana-i mare și oferă multe peisaje mirifice.

     Nu sunt cel mai mare sportiv în viață, însă nu mă dau în lături de la o partidă de biliard. Deși mă pricep cam cât se pricepe și duduia, adică, aproape deloc, savurăm de deplin o partidă amuzantă. Bine, de obicei noi jucăm pe calculator, dar de data asta va fi o provocare. Cu siguranță ne vom petrece ore bune lângă masa verde a hotelului și, bineînțeles, Friends style, lângă masa de fotbal. De mult timp ne dorim să experimentăm și sportul preferat al lui Joey și Chandler.

foosball

 

     Și astfel, nu o să ne îndepărtăm prea tare de tema sărbătorii noastre. O să fim „Friends-ish” chiar dacă nu o să facem maratonul pe care-l programasem și-o să vedem doar câteva episoade noaptea, înainte de culcare.sala jocuri

     Bineînțeles, relaxarea noastră nu o să se oprească aici. Ne-am propus ca vacanța asta surpriză să fie vacanța chestiilor noi. De asta, o să ne rezervăm câteva ore pentru sauna pe care-o oferă hotelul. După ore de plimbări și oboseală, va fi ca o desfătare să ne „îmbăiem” în aburii saunei.

     Bineînțeles, după plimbare, jocuri și saună, o să ni se facă foame. Foame mare! Restaurantul hotelului va deveni cu siguranță prietenul nostru de trei ori pe zi. Suntem oameni mâncăcioși (și când spun „suntem”, mă refer la mine, normal!).

     În restul timpului rămas, vom face chestiile pe care le-am programat inițial pentru aniversare. Friends, bere și pizza! Da! Pizza e în afara orelor de masă! V-am zis că sunt un mâncăcios!

     Da, cam ăsta-i planul! Mai avem câteva zile până să plecăm și abia așteptăm! Nu are rost să vă spun că, cel mai probabil, ne vom prelungi vacanța în Poiană pentru că, nu-i așa? Dacă tot suntem acolo, trebuie să profităm la maxim de tot ce ne oferă muntele! Și în Poiană, are multe de oferit!

 

Articol pentru SuperBlog 2017

Publicat în Super Blog

Nostalgie muzicală

„Violeta duce găleata la gunoi./ Toți băieții de la scara 3/ O privesc cum duce găleata la gunoi./ Și suspină lung în urma ei./”

     Vă mai aduceți aminte refrenul ăsta de la Sarmalele Reci? Nu? Păcat! Pe vremea copilăriei mele era un mare hit! Țin minte că atunci când a început să fie difuzat pe radio, toți băieții de la bloc (inclusiv eu) îl fredonam cu pasiune. Și nu pentru că ne-ar fi plăcut în mod particular ci pentru că la scara B din blocul meu locuia o fată pe nume Violeta. Pe vremea aia încă se mai ducea găleata la gunoi, nu apăruse moda sacilor menajeri și, de câte ori Violeta de la B ieșea cu găleata de gunoi, corul băieților începea cântarea. Nu știu cât și cum o deranja pe ea chestia asta, dar pe noi ne amuza grav. Ne simțeam tari, ne simțeam cool, ne simțeam băieți macho! Nu c-ar fi contat pentru ea vreunul din aspectele astea. Violeta era cu 5-6 ani mai mare decât media de vârstă a întregului grup și prin urmare, noi nici nu existam pentru ea. Eram, probabil, doar grupul gălăgios care devenise obsedat de numele ei datorită unei melodii în vogă.

     Cam astea erau pe vremea copilăriei mele lucrurile care influențau tineretul. Nu existau bloguri, vloguri, meme-uri, virale sau clipuri cu pisici. Exista muzică de calitate din care copiii extrăgeau versuri, replici, glume sau alte momente pe care le aplicau în viața de zi cu zi.

     Țin minte că la câțiva ani după episodul Violetei, apăruse melodia aia cu „Urlă foamea-n noi”. Eram deja mai măricel, aveam telefon mobil cu înregistrare sunete, cu cameră, cu card de memorie și transfer de date prin infraroșu. Îmi făcusem de undeva rost de melodie și-o aveam pe post de ton de apel. Însă, imediat a apărut moda cu tonurile „cropuite” din melodii așa că mi-am ales și eu din aceeași melodie partea cu „Ești varză!” și uite-așa, de câte ori primeam câte-un sms, telefonul meu stârnea râsetele colegilor prin: „Ești varzăă!”.

Îmi aduc aminte un episod amuzant în care una din colegele mele de clasă, într-o pauză, încerca să-și etaleze talentele muzicale cântând nu mai știu ce melodie de la Andre care spărgea pe-atunci topurile. M-am dus la spatele ei, am scos telefonul din buzunar și-am dat play lui „Ești varză!”. Toți colegii s-au spart de râs în momentul ăla. Doar colega respectivă n-a găsit nimic amuzant în moment și mi-a aplicat un pumn în umăr. E drept, îmi cam plăcea de fată și, în perioada aia, cam  ăsta era modul nostru, al băieților de a încerca să impresioneze fetele. Făceam absolut orice puteam ca să le facem să se simtă prost. Iar muzica ne era de un real ajutor. Multe glume se îndreptau asupra fetelor, inspirate din melodiile momentului. Cam la asta se rezuma experiența noastră la agățat fete.

     Era, pe vremea aia, o competiție acerbă între băieți și unele fete: Cine învăța cât mai multe melodii și le fredona cât mai frumos, cât mai apropiat de originale. Îmi aduc aminte că abia apăruseră cei de la Ca$$a Loco pe Atomic TV cu „Eterna și fascinanta Românie”. Imediat am înregistrat melodia pe casetofonul meu vechi și-am început să-i dau play si replay până mi-am notat toate versurile…așa cum le-nțelegeam eu după o înregistrare de calitate mai mult decât proastă. Mai ține minte careva versurile cântecului? La un moment dat, Bogdan spunea așa: „Plugurile sunt făcute din vechi tancuri…” Însă, Costică a înțeles de fiecare dată că „plugurile sunt făcute DINTRE tancuri”. Vă închipuiți râsetele pe care le-am stârnit atunci când, mândru de noua melodie învățată, m-am apucat s-o cânt la școală în pauza mare. „Din ce, mă? Dintre tancuri? Din vechi tancuri, băăă!”

Degeaba am încercat eu să le explic teoria lui pește prăjit că înregistrările mele sunt de o calitate mai proastă, că nu se înțelege mai nimic din cauza casetelor și din cauza difuzoarelor slabe. The joke was on me!, cum ar zice americanul. Pe vremea aia oricum era ceva la ordinea zilei să înțelegi altceva decât transmitea artistul. Sistemele de sonorizare nu erau atât de avansate ca acum. Pe timpurule alea, vârful de lance, culmea eleganței și a performanței era un dublu radio-casetofon cu baterii (pentru portabilitate). Păi dacă aș fi avut pe timpurile alea sistemul ăla de la Edifier pe care-l lăuda un amic de-al meu pe Facebook zilele trecute, cu bass puternic, cu carcasă din lemn, cu intrare audio optică (pe lângă cele standard, auxiliar, coaxial și RCA), cu Bluetooth și cu 136 W… păi n-aș mai fi avut probleme de percepție. Și, în plus, aș fi fost și cel mai popular băiat din cartier cu un sistem de sunet performant dar și cu un design foarte șmecher.

boxe detaliu

     Adică, uitați-vă și voi! Nu doar arată bine! Arată demențial! Cu asemenea sistem de boxe, cu siguranță aș fi fost sufletul petrecerii, cel mai tare din parcare, ce mai la deal-la-vale, cel mai cool  din cartier! Dar nu am avut așa ceva! Și nici măcar ceva apropiat de ele! În copilăria mea, contactul meu cu muzica se făcea printr-un televizor cu tub (și canalele dedicate muzicii), un casetofon pe care mi l-a construit unchiul meu electronist, din bucăți și pe care-l foloseam ca să înregistrez melodiile de la televizor și radioul cu ceas din bucătărie la care ascultam muzică dimineața, la micul dejun.

     Pentru cei care nu au o idee despre melodiile pe care le-am menționat mai sus, vă recomand să dați câte-un click mai jos.

 

 

 

Articol pentru SuperBlog 2017

 

 

Publicat în Super Blog

Coșuri? Te scapă fosta de ele! Cu Gerovital!

     Zece dimineața! Toată lumea furnicuțește pe ici pe colo după brief-ul de dimineață pe care l-a ținut directorul, toată lumea aleargă să rezolve problemele pentru care-au fost chemați la apel încă de la 7 când nici nu apucaseră să-și bea cafeaua. George, colegul de la HR, mă cheamă într-un colț și-mi zice grav:

-Bă, vezi că săptămâna viitoare schimbăm ecusoanele și trebuie să facem poze noi! Ai face bine să faci și tu ceva cu chestiile alea din frunte până atunci dacă vrei să nu ai pe ecuson poza cu Hellboy pentru următorii 2 ani!

Proasta inspirație m-a făcut să-i adresez o întrebare atât de idioată încât săracul George a fost obligat să exclame aproape instant: „Bă, tu nu te speli pe față niciodată? Nu te uiti niciodată în oglindă când ieși din casă? Nu știi că ai două coșuri de pe care copiii ar putea învăța la școală istoria Vezuviului? Cu tot cu erupție?! Pe bune, fă ceva! Ia măsuri, că eu nu vreau să te prind în poză în halul ăsta!

     Viteza cu care-am zburat din birou – direcția baie, a fost direct proporțională cu decibelii eliberați în momentul în care am ajuns în fața oglinzii și-am constatat cu groază că nu era o glumă și că pe frunte creșteau falnici 2 „căpitani” care, exact cum zicea George, l-ar fi făcut chiar și pe Hellboy invidios! Trebuia să fac ceva și trebuia să fac ceva urgent! Nu neapărat din cauza pozei pentru ecuson, puteam trăi 2 ani purtând în piept o fotografie cu mine de Halloween în iulie, dar marea problemă era că în weekend trebuia să mă întâlnesc cu ea. După aproape două luni de discuții online, sâmbăta următoare trebuia să mă întâlnesc cu fata care-mi plăcea și nu puteam să ajung la întâlnire arătând așa.

     Aveam nevoie de ajutor urgent! Dar de unde să îl cer? De la băieți? Ăștia ar ști să mă sfătuiască dacă aș avea probleme cu alegerea berii, ce-ar putea ști ei despre pielea sănătoasă sau lucrurile astea care-s mai mult spre domeniul femeilor? Trebuia să întreb chiar o femeie! Dar pe cine? Pe ea nu puteam s-o întreb că ar fi fost penibil. „Bună, ce-ar trebui să fac ca să scap de niște coșuri înainte de întâlnire? Nu vreau să par și mai urât decat sunt deja!” Da, știu! Sună ca naiba! Așa că, ultima mea șansă era fosta. Deși n-am terminat-o cu ea în cei mai buni termeni, rămâne totuși una din persoanele în care am încredere când vine vorba de sfaturi. Așa că mi-am luat inima-n dinți și am făcut singurul lucru pe care nu credeam c-o să-l fac vreodată. I-am trimis un mesaj pe Whatsapp: „Poza pentru ecuson săptămâna viitoare. Coșuri imense pe frunte. Ce să fac?” Nu i-am spus și de întâlnirea de la sfârșitul săptămânii, că mă lingeam pe bot de la orice ajutor.

     Răspunsul nu a întârziat să apară. Și era neașteptat de bun: „În 5 minute sunt la tine. Rezolvăm!” Și așa s-a și întâmplat. În câteva minute era la ușa mea. Când i-am deschis, nu s-a putut abține de la un: „Ohohoooo! Cine spune că unicornii nu-s adevărați?”. Am respirat adânc și-am înghițit în sec. Era singura mea salvare și nu voiam să spun nimic care s-o facă să se răzgândească și să mă lase baltă.  Mi-a aruncat din ușă în brațe un tub albastru spunându-mi pe un ton454-gel-spumant-purifiant-2 poruncitor să merg la baie să mă spăl pe față cu el după care mi-a spus că mă așteaptă în bucătărie pentru restul operațiunii de salvare. Degeaba am întrebat-o ce-i ăla și ce bun îmi face la față că n-am stors de la ea decât un: „Găgăuță, doar fă ce-ți spun și, mai repede! Mă grăbesc la o întâlnire. Nu-i decât un gel spumant purifiant care-ți curăță fățăul și îndepărtează impuritățile. Nu ți-am dat acid deși ai merita. Hai, repejor, executarea!

     Am ieșit din baie și m-am îndreptat spre bucătărie unde-am găsit-o pe domnișoară relaxându-se la o țigară lângă geam.

    –‘Ce-i chestia aia pe care mi-ai dat-o, totuși? Se simte foarte mișto pe piele când mă spăl. Unde găsesc să-mi cumpăr și eu?”

     „-Sunt produse Farmec, din gama Gerovital stop acnee. Foarte bune și destul de ieftine. O să-ți las eu ce-ți trebuie ca să-ți pui mecla la punct pentru împozare. Da’ ia zi… tu chiar îți faci poză pentru ecuson sau vrei să te tragi în selfie cu vreo pipiță nouă?”

      „-Ăăă…”

crema Farmec

     „-Lasă, nu-mi spune. Nu-i problema mea. Ia crema asta și tamponează ușor peste cornițe. Faci asta de 2 ori pe zi și până la sfârșitul săptămânii ești ca nou. E o cremă ultra-activă care o să-ți reducă excesul de sebum, adică grăsimea de pe față și o să-ți usuce și nenorocirile alea de pe frunte. A! La cât de mototol te știu… spălatul pe figură cu gelul ăla… de fiecare dată înainte de cremă, da? Și-acum te las! Mă grăbesc spre casă. Mi-a făcut plăcere să te revăd. De fapt… nu prea mi-a făcut plăcere. Dar recunosc că m-am amuzat să te văd cu coșurile alea mai mari decât nasul tău. Hai, pa pa pa!”

 

     Într-adevăr, săptămâna a trecut repede, coșurile au dispărut așa cum mi-a promis, poza pentru ecuson a ieșit destul de decent (bine, atât cât îmi permite și mie fizicul) iar la întâlnire totul a decurs destul de bine… dacă fac excepție de faptul că fata era, de fapt, un băiat pe care fosta îl convinsese să îmi sucească puțin mințile, doar așa… de distracție. Deși orice om normal s-ar fi supărat, eu am incheiat seara la o bere cu tipul, urmărind la televizorul din pub un meci oarecare și discutând despre fosta.

     Oricum, e de apreciat ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment delicat, știind chiar că urma să merg la o întâlnire. Produsele ei de la Gerovital chiar au făcut minuni și m-au scos din încurcătură. Se vede că sunt produse eficiente, de încredere. Bine, nici nu m-aș fi îndoit de asta. Știu că duduia folosește numai ce e mai bun pentru ea.

 

Articol fermecat și descântat pentru Super Blog 2017