Publicat în Super Blog

YO DAu ulei proaspăt și pur

     Ora 10.  Bucătarul șef și administratorul țineau brief-ul zilei. Urma deschiderea la  12 și angajații trebuiau să fie informați: meniu, invitați, rezervări, ce avem, ce n-avem, ce recomandăm, chestii de-astea, de restaurant. Cum ce restaurant? Cel mai tare restaurant,  Le poulet magnifique. Sau cum ne place nouă să-i spunem: Păsăroiu’. De când am primit o mică steluță Michelin, afacerea pur și simplu a explodat. Clienții vin buluc peste noi, rezervările se fac pe cel puțin 3-4 săptămâni și, bineînțeles, pretențiile au atins cote extraordinare.

     În fine, nu stau să vă plictisesc cu detalii. Ideea este că la un moment dat, administratorul mi-a strigat numele atât de tare încât am tresărit și mi-am revenit din starea de visare.  „Băiete, azi avem o rezervare V.I.P! Cosmin de la trupa Călătorii vine să mănânce. Știu că este o masă de doi, deci presupun că o să vină cu noua lui iubită sau cu impresarul lui. Sunt singurele persoane cu care se afișează, deci șansele sunt de 50/50. Mare atenție! Tu o să te ocupi de masa lui! Orice-ar cere, faci tot posibilul să primească! E posibil să fie o cină romantică, e posibil să fie întâlnire de afaceri. Așa că, să fii pregătit pentru orice! Am bază în tine! Nu ne faci de râs, că ai zburat!

     Cosmin de la Călătorii? L-am prins pe Dumnezeu de un picior! În sfârșit am șansa să-l văd de-aproape! Cine știe? Poate-o să ajung să-i strâng și mâna sau să-l rog să-mi dea un autograf pe tricou. Dacă aș avea autograful lui pe el, nu l-aș mai purta toată ziua peste tot! L-aș înrăma! Offf, dacă știam că vine la noi în restaurant, îmi luam la mine și colecția de CD-uri și-l rugam să mi-o semneze. Păcat…

   Bun, ziua a decurs absolut normal, banal aș putea spune. Comenzi de toate felurile, clienți mulțumiti, mâncăruri de toate felurile ieșeau pe ușa bucătăriei, dar eu nu puteam să mă gândesc decât la musafirul nostru V.I.P care urma să ajungă la 8, după cum spunea rezervarea. Încă nu știam cu cine o să vină sau ce o să vrea să mănânce; un singur lucru știam: nu-i place să mănânce niciun produs care-a suferit o ambalare, o conservare sau un tratament de creștere forțată. Pentru el leguma trebuia să fie de la țăran, laptele proaspăt muls, oul direct de sub găină, cartoful trebuia să fie din grădină, cu tot cu pământ pe el, dacă se putea și tot așa.

     A venit și ora 8. Emoțiile mele erau la un nivel atât de ridicat că nici la nuntă nu cred c-am fost atât de agitat. Cosmin a intrat pe ușa restaurantului însoțit de un tip bine, pe la 40 de ani, puțin cărunt. Era impresarul lui. Clar! Urma să gătesc o cină de afaceri. Fără înflorituri, fără exagerări. Era de bine. Cinele de afaceri, de obicei sunt cel mai ușor de gătit. Însă, nimic nu este ușor când e vorba de Cosmin. M-am trezit scos din bucătărie pe sus de către ospătar și îndrumat spre cântăreț. „Bună! Nu vreau să mănânc prea mult. Am venit aici doar ca să discut. Deci o să vreau ceva destul de repede de făcut și destul de gustos. Și te mai rog ceva: Vreau să-mi gătești natural. Nu vreau ulei sau unt din comerț, nu vreau legume congelate, nu vreau sosuri sau alte porcării cumpărate de la supermarket ambalate și fără aditivi și conservanți. Se poate? Te rog!” După ce am luat și comanda impresarului m-am îndreptat spre bucătărie simțind o amețeală care-mi tăia picioarele, pur și simplu.

      Să gătesc natural… ce să-i gătesc omului simplu, rapid, gustos și natural? În momentul ăla m-a izbit inspirația. Mi-am amintit de un interviu pe care l-a dat acum câteva luni la radio în care spunea că mâncarea lui preferată sunt cartofii prăjiți cu brânză rasă deasupra. Așa că am decis să risc totul și să-i fac o porție generoasă de cartofi prăjiți peste care să rad o grămadă de brânză. Și, ca să nu fie doar cartofii, am plusat cu un piept de pui pe  grătar. Era singurul animal de care am putut face rost în așa scurt timp. ca să mă asigur că musafirul nostru important avea pe masă carne care nu provenea din comerț. Îmi și imaginam cum îi arătam lui Cosmin penele jumulite de pe săraca găinușă. Dar, ce să-i faci? Un client atât de celebru și atât de pretențios trebuie tratat cu atenție.

La câteva minute după ce mâncarea a fost dusă la masă, m-am trezit cu clientul în bucătărie la spatele meu. „Ți-am cerut mâncare naturală. Tu ce-ai înțeles prin asta? Să-mi faci o porție de cartofi prăjiți într-un ulei de la magazin în care-ai mai prăjit nu știu câte porții și condimentați cu cine știe ce arome sintetice?” Tremuratul m-a găsit instant. Cu greu m-am adunat și-am scăpat timid printre dinți un: „era ulei natural, proaspăt obținut de la presă…” Cosmin s-a oprit din vorbit, m-a privit mirat și m-a întrebat ce-am zis. M-am uitat în ochii lui, m-am apropiat, l-am luat de braț, l-am condus spre bancul de lucru din fundul bucătăriei și i-am arătat: „Noi aici folosim și ulei proaspăt presat. Aici este cea mai eficientă presă de ulei la rece. Cu ajutorul ei am obținut uleiul în care-am prăjit cartofii. Și, îmi pare rău, în afară de sare, altceva n-am folosit la ei pentru că știam foarte bine că îți plac doar cu brânză rasă deasupra.yoda-2

     M-am trezit în supermarket, în fața raftului cu uleiuri. Soția mea trăgea de mine cu insistență: „Hai, iubire! Hai că e târziu și pierdem rezervarea aia la restaurant la Puiul Fermecat.Puiul Fermecat zici? Nu era Le poulet magnifique? Ce-a fost asta? Am visat cu ochii deschiși? Citeam eticheta de pe ulei. Ăsta nu e natural! Aș vrea să am Presa de ulei YODA HOME PRO! Dar, unde-am auzit eu de ea și… de ce-am visat-o în mijlocul magazinului? Aaa! De la reclama aia de ieri! Acolo am văzut că erau reduceri la presa de ulei Yoda.

logo-yoda_1504191001

                      Articol pentru Super Blog 2017

Anunțuri
Publicat în Super Blog

Ștampila antistres

     După șapte ani (și câteva zile) în domeniul vânzărilor, pot spune că nivelul meu de stres a atins cote alarmante. Dacă până mai ieri nu reușea nimeni să mă scoată din „zen-ul” meu cu nimic, astăzi sunt ca un butoi de pulbere. Și oamenii din jurul meu se așează confortabil pe el; Adică pe mine. Bine, ăștia șapte ani sunt defapt vreo nouă, cred! Pentru că înainte de jobul meu actual am mai cochetat o perioadă de doi ani cu ospătăria, cu sălile de internet, chestii care, oarecum, tot din vânzări se trag. Tot cu clienți am lucrat. Ei bine, în ăștia șapte+doi ani, rareori mi s-a întâmplat să mă manifest în fața clientului. La început, tratam problemele cu indiferență. Eram un copilandru în facultate, ospătăream pe ici-pe-colo și nu-mi păsa de nimic. Singurul lucru pe care-l știam era că la sfârșitul zilei îmi număram bănuții iar la sfârșit de lună îmi primeam salariul. Salariu din care, necopt fiind, îmi cumpăram toate prostiile pământului. Pe bune, prostii! Odată mi-am cumpărat o sută de pungi de chipsuri! Doar ca să-i arăt unui prieten că pot!

    Timpul a trecut, însă și eu am început să mă maturizez. Nu, nu m-am maturizat din ospătărie. Creierul „mi-a crescut” după ce m-am angajat pe postul pe care sunt acum, când am văzut că responsabilitățile unui angajat pot fi mai mari decât o ciorbă adusă la timp, înainte să se răcească. Lucram cu clienți diverși, lucram cu bani mulți, cu produse scumpe și la orice greșeală făceam, eram bun de plată. Treaba devenea serioasă, începeam să realizez că munca nu e o joacă. Devenisem conștient că eram responsabil nu doar de acțiunile mele ci și de reacțiile mele. Dacă pe terasă la mare îmi puteam permite să-i răspund obraznic unui client fiind sigur că n-o să-l mai văd niciodată, în magazin nu mai puteam să fac asemenea lucruri. Așa că trebuia să găsesc soluții ca atunci când un client mă enerva, mă deranja sau era pur și simplu idiot, să-mi controlez total reacțiile și să îl fac să se simtă bine și binevenit la noi, chiar dacă nu avea dreptate. Cu „papagalul” le aveam (și încă le am), deci nu-mi era deloc greu să găsesc cuvintele potrivite prin care să-i dau de înțeles că deși are o nemulțumire, totul va fi bine. Ajunsesem la stadiul ăla în care, chiar și atunci când greșeam eu și era grav, clientul rămânea calm, zâmbitor și înțelegător.

     Colegii se mirau mereu cum de reușeam să aplanez conflictele, chiar și pe cele foarte aprinse, cu atâta degajare. Însă ceea ce nu știau ei era că, de-a lungul timpului, eu îmi creasem un „tic nervos”. De câte ori o situație escalada și risca să degenereze în ceva urât, eu puneam mâna pe ștampila firmei și tacticos, apăsam pe ea în repetate rânduri, lăsând foile negre de atâtea amprente. Era o chestie ciudată. Efectul ăla mecanic al ștampilei, sunetul, arcul care-mi împingea mâna înapoi, nu pot spune care era motivul. Cert este că, de câte ori puneam mâna pe o ștampilă și-o foloseam, stresul dispărea. stamp gif

                                                                                      sursă gif: Giphy.com

     Lucrul ăsta mi-a dat de gândit mai târziu. Exista o modalitate de-a mă liniști, era super relaxantă iar eu… iar eu nu puteam face uz de ea decât în alea opt ore cât eram la muncă. Ori, stresul pândea la fiecare colț. În trafic, la coadă la impozite, acasă când îți plâng copiii și nu mai știi ce să le faci iar soția vine abia la șase, exemplele pot continua. Da, stresul era peste tot iar eu nu reușeam să-l controlez decât atunci când eram la muncă pentru că ștampila era acolo iar eu nu puteam s-o iau cu mine acasă.

     Rezolvarea nu a întârziat să apară. La parterul blocului există un shop partener Colop, magazin de ștampile și alte chestii de birotică și papetărie, căruia m-am decis  să-i fac o vizită. Știam că la ei puteam comanda orice ștampilă voiam și știam că la ei o primesc extrem de repede. În iarnă comandasem o datieră pentru grădinița la care-o duc pe cea mică. Într-un exces de imaginație, Malia mea o făcuse pe-a directoarei zob sub pantofiorul ei de lac. Pretindea că sparge nuci. În fine, știam că aveam la îndemână magazinu’ de ștampile și mă hotărâsem să merg la ei să-mi trântesc o ștampilă personalizată pe care s-o folosesc pe post de aparat antistres.

       Problema era ce să-mi scrie pe amprenta ștampilei. Inițial mă gândisem să concep una care să-mi fie și utilă. Să împușc doi iepuri dintr-o lovitură. O semnătură, o carte de vizită, o pară mălăiață, orice, doar să-mi fie util. Dar, mi-a trecut repede dorul de utilitate când mi-am dat seama că de la atâtea apăsări stresate, era posibil ca ștampila mea să mă lase într-un moment important. La muncă schimbasem vreo 3 ștampile în ultimii doi ani și asta doar „datorită” mie. (Cine-ar fi știut că o ștampilă nu este făcută pentru plesneală necontrolată, de cinzeci de ori la rând?) Așa că am rămas doar la utilizarea ei ca dispozitiv cu care să-mi alung stresul. Fiindcă urma să o folosesc oriunde, am decis ca ștampila mea să fie fără text, fără nimic. Nu amprentă, nu tușieră, doar ștampila goală care să facă de câte ori am eu nevoie „click-click”. Nu voiam să risc să murdăresc haine sau mașina sau mai știu eu ce mobilier în timpul ședinței de destresare.

    Bine, conținutul neconținut al ștampilei fiind lămurit, mai rămânea să aleg doar modelul. Aveam nevoie de ceva extrem de purtabil, care să-mi încapă într-un buzunar, dar, în același timp nu puteam renunța la o ștampilă clasică, cu arcuri. Aveam nevoie de acea mișcare „sus-jos” așa că o ștampilă-pix ori un pocket stamp ieșeau din calcul. Nu zic, arată foarte cool și sunt foarte utile. Poate într-o zi o să-mi comand una pe care să-mi introduc cartea de vizită. Mai vedem… Am găsit un Printer C10 numai bun pentru tratamentul meu. Destul de mică încât să-mi încapă în orice buzunar, pe tipul clasic, destul de „zgomotoasă” cât să-mi calmeze nervu’ nervos.

blue130668_blue

 

     Micuța C10 avea să-mi fie parteneră de suferință (bine, ea avea să sufere, eu doar o băteam în cap nevinovată) de-acum încolo. M-am dus la băiatul de la magazin și cred că momentul în care i-am cerut o ștampilă fără amprentă, antistres a fost momentul în care tipul și-a făcut prima dată cruce cu mâna stângă. Nu pot uita privirea nedumerită, ochii mari cât cepele și bâlbâiala din glasul lui. Mi-a spus mai târziu că a mai avut solicitări ciudate cu oameni care voiau ștampile cu „ke faki păpușe?” sau „la mine sau la tine?„, dar niciodată în viața lui n-a avut un client care să-i ceară o ștampilă care să nu imprime nimic… și cred că-i lăsasem o impresie de om sănătos la minte în toamnă, când am cumpărat datiera… ce să-i faci? Toți avem metodele noastre de destresare. La mine-i o ștampilă.

Articol pentru SuperBlog 2017

 

Publicat în Super Blog

Schimbarea cere specialiști

     „Se schimbă politica companiei!” Ăsta este mesajul pe care-l auzim pe toate holurile de trei săptămâni. Nimeni nu știe ce-o să urmeze, nimeni nu știe ce presupune schimbarea politicii, toata lumea speculează și toată lumea stă ca pe crengi.

      O mie de angajați aleși din magazine, directori, manageri, șefi de magazine și sediu, s-au întâlnit ieri în Capitală cu acționarii din Franța ca să primească veștile care, din fericire, sunt doar bune. Pe scurt, că oricum nu interesează pe nimeni, în anul ce urmează vom trece printr-o perioadă de aliniere la standardele noi pe care le impune comerțul din ziua de azi. „Roll with the punches” cum ar zice americanu’.

     Partea cea mai nașpa este aceea că, schimbarea politicii aduce și schimbarea procedurilor interne, schimbarea sistemului informatic, a programelor pe care eram deja ultra-învățați să lucrăm, Drept urmare, s-a decis ca întreaga echipă să treacă printr-un proces de re-instruire ca, la final de reorganizare să fim la fel de profesioniști cum am fost și până acum. Sau, de ce nu, mai profesioniști dacă s-ar putea.

     Bineînțeles că pentru asta, în primul rând angajații cadre,adică șefii, trebuie să fie instruiți, pregătiți pentru schimbare ca, la rândul lor să-i poată instrui pe restul colegilor din magazine.

     Ai zice că-i treabă ușoară dar, toate trainingurile astea se vor ține în Franța (că de’, acționarul e francez) și normal, în limba franceză. Mare parte din echipa aleasă pentru treaba asta știu deja franceza destul de bine însă, la nivelul acesta, doar să cunoști limba la nivel conversațional nu este suficient. Sunt atâția termeni din management, din marketing, din publicitate, din lumea calculatoarelor și-a informaticii pe care, în mod normal, un vorbitor ocazional de limbă franceză nu ar avea de ce să-i cunoască. Așa că, după cum văd eu problema, fie o să trebuiască să ia cu ei o firmă de traduceri specializate pentru a le explica pe îndelete termenii pe care n-o să-i înțeleagă, fie, ar putea să-i trimită înainte de deplasarea în Franța la niște cursuri de limbi străine pentru firme. Însă, dacă toți sunt așa cum sunt șefii mei, nu știu cum o să reușească să-i țină locului 2 minute.

Echipa managerială din magazinul meu sunt ca niște albinuțe pe pastile de fericire. Oameni hâtri, cu care nu poți sta serios nici două minute, plini de energie, mereu pe picior de alergare (nu de plecare). Eu nu-i văd pe tipii ăștia să aibă răbdare câteva ore într-o sală în care să li se predea niște chestii plicticoase. Eu cred că lor, cel mai bine li s-ar face cursurile astea jos, pe raion, unde se simt ca acasă; acolo, între clienți. La urma urmei, nu e o idee rea. Instruirea la locul de munca s-a dovedit de mult a fi cea mai benefică. Să-i explici omului acolo, cu „problema” în față, să-l pui să repete și să facă singur… să-i pui noul sistem informatic în brațe și să-i arăți pe loc cum se face o comandă și nu, nu printre ai lui, printre vorbitorii de limbă română, ci acolo, la mama „Francia”. Acolo unde, dacă nu bagă la cap repede informațiile, nu reușește să-și facă treaba. Pe ei asta-i doare cel mai tare. Atunci când nu pot duce o sarcină la bun sfârșit.

     Pentru ei, cursurile cu hârtia și creionul n-ar da roade nici într-o mie de ani. Lor trebuie să le trimiți materiale scurte, direct pe telefonul mobil, cu timp limitat de rezolvare a cerințelor de la sfârșit. Astfel de provocări i-ar băga în priză și i-ar motiva. Bașca, dacă ai mai arunca între ei și-o competiție de genul „Cine termină primul și cel mai bine” i-ai ambiționa și mai tare!

     Într-o epocă în care ei țin gestiunea magazinului direct pe telefoanele mobile cu tot felul de aplicații, păi pune-i pe telefon și-o aplicație cu suportul de curs și l-ai rezolvat! Îi asiguri și instruirea și mobilitatea. „Biing!” (notificare de curs nou în aplicație. Timp de studiere: 15 minute; timp de rezolvare: 10 minute).

swiss-solutions

     Bine, acum eu fabulez și vorbesc prostii. Însă, dacă nu știați, există o firmă specializată în traduceri, agenția de traduceri Swiss Solutions care are în vedere un asemenea program de cursuri de limbi străine pentru firme deoarece nevoia este destul de mare și o bună parte din firme au ajuns într-un punct în care trebuie să aibă specialiștii în curțile lor.

 

Articol pentru SuperBlog 2017

Publicat în Super Blog

Muntea nu se refuză!

     Când i-am cerut șefului concediu pentru aniversarea noastră, mi s-a părut că a devenit puțin cam intruziv cu atâtea întrebări. :”Ce-o să faceți?” „Pe unde o să vă duceți?” „Aveți ceva special pregătit?” Mai pe urmă am înțeles care-i erau intențiile. Omul s-a decis să ne facă un cadou frumușel și asta însemna că trebuia să renunțăm la programul pe care-l stabilisem împreună de mai bine de două luni. Bine, e drept să recunosc faptul că un maraton de 3 zile de Friends cu pizza, bere și dulciuri e puțin cam moșnegesc pentru vârsta noastră și cu greu poate fi numit program de sărbătoare. Și cam nepotrivit pentru aniversarea a 6 ani. Însă, asta era unul din lucrurile care ne legau și voiam să fim originali. Voiam să petrecem făcând lucrurile care ne plac.

     Nu era, însă, obligatoriu să renunțăm complet la ideea noastră de aniversare. Trebuia doar s-o… ajustăm puțin la noile condiții. Pe scurt, șeful s-a gândit să ne ofere un weekend prelungit la Hotel Royal din Poiana Brașov. Auzind că nu aveam de gând să plecăm pe nicăieri să sărbătorim, ne-a făcut rezervare la unul dintre cele mai frumoase hoteluri in Poiană. Nu știu dacă știa deja că noi eram îndrăgostiți de munte, însă cadoul ăsta a picat la fix. A fost și greu de refuzat în condițiile astea. „Muntea nu se refuză!”

      Imediat am intrat pe site-ul hotelului ca să vedem la ce să ne-așteptăm. Planul trebuia refăcut și trebuia să știm ce puteam găsi acolo și cum puteam să împletim planul original cu noul plan. Fiind în creierii munților, bineînțeles, una dinvedere hotel activitățile de bază ar fi fost plimbările lungi prin natură. Nu suntem genul de oameni care să se aventureze pe trasee montane sau să schieze. Noi suntem oameni liniștiți. Ne place să mergem agale pe cărări și alei, să admirăm natura, arhitectura clădirilor sau, pur și simplu să mergem la braț și să povestim. Spre norocul nostru, de la Royal puteam găsi o grămadă de trasee pe care le puteam urma, lejer, la pas. Poiana-i mare și oferă multe peisaje mirifice.

     Nu sunt cel mai mare sportiv în viață, însă nu mă dau în lături de la o partidă de biliard. Deși mă pricep cam cât se pricepe și duduia, adică, aproape deloc, savurăm de deplin o partidă amuzantă. Bine, de obicei noi jucăm pe calculator, dar de data asta va fi o provocare. Cu siguranță ne vom petrece ore bune lângă masa verde a hotelului și, bineînțeles, Friends style, lângă masa de fotbal. De mult timp ne dorim să experimentăm și sportul preferat al lui Joey și Chandler.

foosball

 

     Și astfel, nu o să ne îndepărtăm prea tare de tema sărbătorii noastre. O să fim „Friends-ish” chiar dacă nu o să facem maratonul pe care-l programasem și-o să vedem doar câteva episoade noaptea, înainte de culcare.sala jocuri

     Bineînțeles, relaxarea noastră nu o să se oprească aici. Ne-am propus ca vacanța asta surpriză să fie vacanța chestiilor noi. De asta, o să ne rezervăm câteva ore pentru sauna pe care-o oferă hotelul. După ore de plimbări și oboseală, va fi ca o desfătare să ne „îmbăiem” în aburii saunei.

     Bineînțeles, după plimbare, jocuri și saună, o să ni se facă foame. Foame mare! Restaurantul hotelului va deveni cu siguranță prietenul nostru de trei ori pe zi. Suntem oameni mâncăcioși (și când spun „suntem”, mă refer la mine, normal!).

     În restul timpului rămas, vom face chestiile pe care le-am programat inițial pentru aniversare. Friends, bere și pizza! Da! Pizza e în afara orelor de masă! V-am zis că sunt un mâncăcios!

     Da, cam ăsta-i planul! Mai avem câteva zile până să plecăm și abia așteptăm! Nu are rost să vă spun că, cel mai probabil, ne vom prelungi vacanța în Poiană pentru că, nu-i așa? Dacă tot suntem acolo, trebuie să profităm la maxim de tot ce ne oferă muntele! Și în Poiană, are multe de oferit!

 

Articol pentru SuperBlog 2017

Publicat în Super Blog

Nostalgie muzicală

„Violeta duce găleata la gunoi./ Toți băieții de la scara 3/ O privesc cum duce găleata la gunoi./ Și suspină lung în urma ei./”

     Vă mai aduceți aminte refrenul ăsta de la Sarmalele Reci? Nu? Păcat! Pe vremea copilăriei mele era un mare hit! Țin minte că atunci când a început să fie difuzat pe radio, toți băieții de la bloc (inclusiv eu) îl fredonam cu pasiune. Și nu pentru că ne-ar fi plăcut în mod particular ci pentru că la scara B din blocul meu locuia o fată pe nume Violeta. Pe vremea aia încă se mai ducea găleata la gunoi, nu apăruse moda sacilor menajeri și, de câte ori Violeta de la B ieșea cu găleata de gunoi, corul băieților începea cântarea. Nu știu cât și cum o deranja pe ea chestia asta, dar pe noi ne amuza grav. Ne simțeam tari, ne simțeam cool, ne simțeam băieți macho! Nu c-ar fi contat pentru ea vreunul din aspectele astea. Violeta era cu 5-6 ani mai mare decât media de vârstă a întregului grup și prin urmare, noi nici nu existam pentru ea. Eram, probabil, doar grupul gălăgios care devenise obsedat de numele ei datorită unei melodii în vogă.

     Cam astea erau pe vremea copilăriei mele lucrurile care influențau tineretul. Nu existau bloguri, vloguri, meme-uri, virale sau clipuri cu pisici. Exista muzică de calitate din care copiii extrăgeau versuri, replici, glume sau alte momente pe care le aplicau în viața de zi cu zi.

     Țin minte că la câțiva ani după episodul Violetei, apăruse melodia aia cu „Urlă foamea-n noi”. Eram deja mai măricel, aveam telefon mobil cu înregistrare sunete, cu cameră, cu card de memorie și transfer de date prin infraroșu. Îmi făcusem de undeva rost de melodie și-o aveam pe post de ton de apel. Însă, imediat a apărut moda cu tonurile „cropuite” din melodii așa că mi-am ales și eu din aceeași melodie partea cu „Ești varză!” și uite-așa, de câte ori primeam câte-un sms, telefonul meu stârnea râsetele colegilor prin: „Ești varzăă!”.

Îmi aduc aminte un episod amuzant în care una din colegele mele de clasă, într-o pauză, încerca să-și etaleze talentele muzicale cântând nu mai știu ce melodie de la Andre care spărgea pe-atunci topurile. M-am dus la spatele ei, am scos telefonul din buzunar și-am dat play lui „Ești varză!”. Toți colegii s-au spart de râs în momentul ăla. Doar colega respectivă n-a găsit nimic amuzant în moment și mi-a aplicat un pumn în umăr. E drept, îmi cam plăcea de fată și, în perioada aia, cam  ăsta era modul nostru, al băieților de a încerca să impresioneze fetele. Făceam absolut orice puteam ca să le facem să se simtă prost. Iar muzica ne era de un real ajutor. Multe glume se îndreptau asupra fetelor, inspirate din melodiile momentului. Cam la asta se rezuma experiența noastră la agățat fete.

     Era, pe vremea aia, o competiție acerbă între băieți și unele fete: Cine învăța cât mai multe melodii și le fredona cât mai frumos, cât mai apropiat de originale. Îmi aduc aminte că abia apăruseră cei de la Ca$$a Loco pe Atomic TV cu „Eterna și fascinanta Românie”. Imediat am înregistrat melodia pe casetofonul meu vechi și-am început să-i dau play si replay până mi-am notat toate versurile…așa cum le-nțelegeam eu după o înregistrare de calitate mai mult decât proastă. Mai ține minte careva versurile cântecului? La un moment dat, Bogdan spunea așa: „Plugurile sunt făcute din vechi tancuri…” Însă, Costică a înțeles de fiecare dată că „plugurile sunt făcute DINTRE tancuri”. Vă închipuiți râsetele pe care le-am stârnit atunci când, mândru de noua melodie învățată, m-am apucat s-o cânt la școală în pauza mare. „Din ce, mă? Dintre tancuri? Din vechi tancuri, băăă!”

Degeaba am încercat eu să le explic teoria lui pește prăjit că înregistrările mele sunt de o calitate mai proastă, că nu se înțelege mai nimic din cauza casetelor și din cauza difuzoarelor slabe. The joke was on me!, cum ar zice americanul. Pe vremea aia oricum era ceva la ordinea zilei să înțelegi altceva decât transmitea artistul. Sistemele de sonorizare nu erau atât de avansate ca acum. Pe timpurule alea, vârful de lance, culmea eleganței și a performanței era un dublu radio-casetofon cu baterii (pentru portabilitate). Păi dacă aș fi avut pe timpurile alea sistemul ăla de la Edifier pe care-l lăuda un amic de-al meu pe Facebook zilele trecute, cu bass puternic, cu carcasă din lemn, cu intrare audio optică (pe lângă cele standard, auxiliar, coaxial și RCA), cu Bluetooth și cu 136 W… păi n-aș mai fi avut probleme de percepție. Și, în plus, aș fi fost și cel mai popular băiat din cartier cu un sistem de sunet performant dar și cu un design foarte șmecher.

boxe detaliu

     Adică, uitați-vă și voi! Nu doar arată bine! Arată demențial! Cu asemenea sistem de boxe, cu siguranță aș fi fost sufletul petrecerii, cel mai tare din parcare, ce mai la deal-la-vale, cel mai cool  din cartier! Dar nu am avut așa ceva! Și nici măcar ceva apropiat de ele! În copilăria mea, contactul meu cu muzica se făcea printr-un televizor cu tub (și canalele dedicate muzicii), un casetofon pe care mi l-a construit unchiul meu electronist, din bucăți și pe care-l foloseam ca să înregistrez melodiile de la televizor și radioul cu ceas din bucătărie la care ascultam muzică dimineața, la micul dejun.

     Pentru cei care nu au o idee despre melodiile pe care le-am menționat mai sus, vă recomand să dați câte-un click mai jos.

 

 

 

Articol pentru SuperBlog 2017

 

 

Publicat în Super Blog

Coșuri? Te scapă fosta de ele! Cu Gerovital!

     Zece dimineața! Toată lumea furnicuțește pe ici pe colo după brief-ul de dimineață pe care l-a ținut directorul, toată lumea aleargă să rezolve problemele pentru care-au fost chemați la apel încă de la 7 când nici nu apucaseră să-și bea cafeaua. George, colegul de la HR, mă cheamă într-un colț și-mi zice grav:

-Bă, vezi că săptămâna viitoare schimbăm ecusoanele și trebuie să facem poze noi! Ai face bine să faci și tu ceva cu chestiile alea din frunte până atunci dacă vrei să nu ai pe ecuson poza cu Hellboy pentru următorii 2 ani!

Proasta inspirație m-a făcut să-i adresez o întrebare atât de idioată încât săracul George a fost obligat să exclame aproape instant: „Bă, tu nu te speli pe față niciodată? Nu te uiti niciodată în oglindă când ieși din casă? Nu știi că ai două coșuri de pe care copiii ar putea învăța la școală istoria Vezuviului? Cu tot cu erupție?! Pe bune, fă ceva! Ia măsuri, că eu nu vreau să te prind în poză în halul ăsta!

     Viteza cu care-am zburat din birou – direcția baie, a fost direct proporțională cu decibelii eliberați în momentul în care am ajuns în fața oglinzii și-am constatat cu groază că nu era o glumă și că pe frunte creșteau falnici 2 „căpitani” care, exact cum zicea George, l-ar fi făcut chiar și pe Hellboy invidios! Trebuia să fac ceva și trebuia să fac ceva urgent! Nu neapărat din cauza pozei pentru ecuson, puteam trăi 2 ani purtând în piept o fotografie cu mine de Halloween în iulie, dar marea problemă era că în weekend trebuia să mă întâlnesc cu ea. După aproape două luni de discuții online, sâmbăta următoare trebuia să mă întâlnesc cu fata care-mi plăcea și nu puteam să ajung la întâlnire arătând așa.

     Aveam nevoie de ajutor urgent! Dar de unde să îl cer? De la băieți? Ăștia ar ști să mă sfătuiască dacă aș avea probleme cu alegerea berii, ce-ar putea ști ei despre pielea sănătoasă sau lucrurile astea care-s mai mult spre domeniul femeilor? Trebuia să întreb chiar o femeie! Dar pe cine? Pe ea nu puteam s-o întreb că ar fi fost penibil. „Bună, ce-ar trebui să fac ca să scap de niște coșuri înainte de întâlnire? Nu vreau să par și mai urât decat sunt deja!” Da, știu! Sună ca naiba! Așa că, ultima mea șansă era fosta. Deși n-am terminat-o cu ea în cei mai buni termeni, rămâne totuși una din persoanele în care am încredere când vine vorba de sfaturi. Așa că mi-am luat inima-n dinți și am făcut singurul lucru pe care nu credeam c-o să-l fac vreodată. I-am trimis un mesaj pe Whatsapp: „Poza pentru ecuson săptămâna viitoare. Coșuri imense pe frunte. Ce să fac?” Nu i-am spus și de întâlnirea de la sfârșitul săptămânii, că mă lingeam pe bot de la orice ajutor.

     Răspunsul nu a întârziat să apară. Și era neașteptat de bun: „În 5 minute sunt la tine. Rezolvăm!” Și așa s-a și întâmplat. În câteva minute era la ușa mea. Când i-am deschis, nu s-a putut abține de la un: „Ohohoooo! Cine spune că unicornii nu-s adevărați?”. Am respirat adânc și-am înghițit în sec. Era singura mea salvare și nu voiam să spun nimic care s-o facă să se răzgândească și să mă lase baltă.  Mi-a aruncat din ușă în brațe un tub albastru spunându-mi pe un ton454-gel-spumant-purifiant-2 poruncitor să merg la baie să mă spăl pe față cu el după care mi-a spus că mă așteaptă în bucătărie pentru restul operațiunii de salvare. Degeaba am întrebat-o ce-i ăla și ce bun îmi face la față că n-am stors de la ea decât un: „Găgăuță, doar fă ce-ți spun și, mai repede! Mă grăbesc la o întâlnire. Nu-i decât un gel spumant purifiant care-ți curăță fățăul și îndepărtează impuritățile. Nu ți-am dat acid deși ai merita. Hai, repejor, executarea!

     Am ieșit din baie și m-am îndreptat spre bucătărie unde-am găsit-o pe domnișoară relaxându-se la o țigară lângă geam.

    –‘Ce-i chestia aia pe care mi-ai dat-o, totuși? Se simte foarte mișto pe piele când mă spăl. Unde găsesc să-mi cumpăr și eu?”

     „-Sunt produse Farmec, din gama Gerovital stop acnee. Foarte bune și destul de ieftine. O să-ți las eu ce-ți trebuie ca să-ți pui mecla la punct pentru împozare. Da’ ia zi… tu chiar îți faci poză pentru ecuson sau vrei să te tragi în selfie cu vreo pipiță nouă?”

      „-Ăăă…”

crema Farmec

     „-Lasă, nu-mi spune. Nu-i problema mea. Ia crema asta și tamponează ușor peste cornițe. Faci asta de 2 ori pe zi și până la sfârșitul săptămânii ești ca nou. E o cremă ultra-activă care o să-ți reducă excesul de sebum, adică grăsimea de pe față și o să-ți usuce și nenorocirile alea de pe frunte. A! La cât de mototol te știu… spălatul pe figură cu gelul ăla… de fiecare dată înainte de cremă, da? Și-acum te las! Mă grăbesc spre casă. Mi-a făcut plăcere să te revăd. De fapt… nu prea mi-a făcut plăcere. Dar recunosc că m-am amuzat să te văd cu coșurile alea mai mari decât nasul tău. Hai, pa pa pa!”

 

     Într-adevăr, săptămâna a trecut repede, coșurile au dispărut așa cum mi-a promis, poza pentru ecuson a ieșit destul de decent (bine, atât cât îmi permite și mie fizicul) iar la întâlnire totul a decurs destul de bine… dacă fac excepție de faptul că fata era, de fapt, un băiat pe care fosta îl convinsese să îmi sucească puțin mințile, doar așa… de distracție. Deși orice om normal s-ar fi supărat, eu am incheiat seara la o bere cu tipul, urmărind la televizorul din pub un meci oarecare și discutând despre fosta.

     Oricum, e de apreciat ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment delicat, știind chiar că urma să merg la o întâlnire. Produsele ei de la Gerovital chiar au făcut minuni și m-au scos din încurcătură. Se vede că sunt produse eficiente, de încredere. Bine, nici nu m-aș fi îndoit de asta. Știu că duduia folosește numai ce e mai bun pentru ea.

 

Articol fermecat și descântat pentru Super Blog 2017

 

 

 

Publicat în Super Blog

O casă perfectă se uită spre apus

     De mic copil mi-am dorit să am casa mea. Crescut într-un apartament de 40 de metri pătrați de la geamul caruia singura imagine pe care-o puteam vedea era fațada gri și tristă a blocului de peste drum, visul de a avea  într-o zi casa mea cu o vedere minunată către un iaz sau poate chiar o panoramă spectaculoasă a încolțit în mine de la vârste fragede.

Practic, atunci când vecinii și prietenii mei de la bloc ieșeau la joacă în parcarea din spatele blocului și spărgeau geamuri de jur împrejur, eu petreceam ore întregi în camera mea, la biroul meu improvizat în fața căruia îmi lipsem de perete un poster imens în care apărea o casă pe un deal deasupra unui cătun de munte.

Uneori mă cufundam în creație și mă chinuiam să îmi proiectez singur casa visurilor mele. Locuințe imense cu dormitoare spațioase, spații de zi în care ai fi putut organiza adevărate baluri, balcoane la fiecare fereastră, așa cum vedeam în filmele americane și, bineînțeles, nelipsitele piscine cărora le dădeam cele mai ciudate forme. Țin minte că într-una din zile desenasem o piscină sub forma unui labirint, iar părinții mei au râs de mine spunându-mi că o asemenea piscină le-ar fi și lor utilă. M-ar lăsa la un capăt și până aș ajunge la celălalt ar avea și ei două zile de relaxare.

     Mai târziu, când eram deja mai măricel și mintea puțin mai coaptă, am început să visez la case mult mai compacte, dar mai elegante, mai performante. Am renunțat la ideea de piscină și-am înlocuit-o treptat-treptat cu tot felul de gagdeturi care-mi transformau locuința într-o casă smart. Pe vremea când doar în Iron Man vedeai case care-ți răspund la întrebări și-ți îndeplinesc sarcini de la cele banale și până la cele mai complicate, eu desenam cu mare sârg tot felul de dispozitive electronice care-mi dereticau orice prin casă. De la robotul care aspira și spăla pe jos până la robotul care-mi aducea hârtia igienică în momentul ăla… înțelegeți voi, nu intru în detalii.

     Într-una din zile, prietenul meu cel mai bun, Alex, m-a întrebat dacă vreau să merg cu el și cu tatăl lui la evaluarea unei case noi, la doi pași după ieșirea din oraș. Talăl lui Alex era evaluator ANEVAR și jobul lui era să evalueze cladirile noi sau vechi în diferite scopuri. De data asta era vorba de o construcție nouă, o mică vilă foarte cochetă și foarte interesantă. Auzind de la taică-su că va merge să evalueze prima casă SMART din oraș, s-a gândit la mine imediat știind cât de înnebunit sunt eu cu chestiile astea și m-a sunat în secunda doi… (plus șase-șapte ore cât a durat să-l convingă pe bătrân să ne ia cu el la muncă).

     Zis și făcut, iată-ne pe colina de la ieșirea din oraș. În fața noastră stătea cea mai frumoasă casă cu un etaj pe care-o văzusem în viața mea. În spatele ei, se întindea cât vedeai cu ochii o panoramă cum vezi doar în tablourile de la Luvru, toate astea supravegheate discret de un apus de soare ce abia începea să schimbe culorile. Primul lucru care mi-a venit în cap a fost o înjurătură și-o dojană la adresa celui care-a proiectat casa. Cum să ai o asemenea priveliște în fața ochilor și să nu proiectezi casa cu fața spre ea, eventual cu o terasă imensă care să se-ntindă până-n buza hăului care se căsca la nici zece metri de zidul construcției? Cât de lipsit de imaginație să fii să îndrepți casa spre drum (care era și foarte circulat) și alte case care abia se ridicau în zonă? Cel mai bun loc de pe colină și cineva îl distrusese cu un proiect deloc inspirat.

     Dacă aș fi fost eu proprietarul alta ar fi fost situația. În primul rând aș discuta cu niște profesioniști și-aș pune la punc un proiect de casă spectaculos. Un asemenea cămin trebuie să aibă ferestre mari, să intre lumina prin ele, să poți admira apusurile minunate din orice punct al casei. Un spațiu de zi destul de generos încât să adăpostească o familie mai numeroasă într-o după amiază de dumincă, dar în același timp să ofere sentimentul de intimitate. În fața casei, o verandă micuță din lemn masiv pe care să se balanseze leneș două leagăne. În rest, cât vezi cu ochii, gazon! Nimic înafară de iarba tunsă scurt și poate-o tufă de liliac undeva, într-un colț pentru ca mireasma să completeze mirificul serilor de primăvară.

     Tatăl lui Alex devenise din ce în ce mai agitat. Începuse să realizeze că toate dotările, toate materialele de cea mai bună calitate și toate finisajele la cel mai înalt standard păleau în fața peisajului pe care-l visam eu cu ochii deschiși. Începuse să creadă că nimic din tot ce găsise în casa respectivă nu era la fel de important ca sentimentul de împlinire sufletească pe care ți-l oferea o poziționare perfectă a casei. A trebuit să amâne evaluarea din cauza noastră pentru că s-ar fi lăsat influențat de zbarnâielile mele.

     Am fost nevoiți să plecăm curând de acolo, însă, pe drum, în mașină, am continuat să visez la casa mea de vis din vârful colinei de deasupra orașului. Am deschis telefonul și-am început să caut și să citesc orice articol, orice știre, orice site în care apăreau cuvintele: „proiecte case”. Voiam să găsesc rețeta perfectă pentru o casă care deși nu-mi aparținea, mă simțeam dator s-o ajut cu o reparare a greșelilor de proiectare. Deși știam că era nimic de făcut, că nimic nu se poate schimba, cumva, în subconștientul meu speram că voi putea face o casă fericită pentru ca oamenii ce urmau să locuiască în ea să fie și ei, la rândul lor fericiți.

                                              sigla-2016-768x392

 

Articol „proiectat” cu imaginație pentru Super Blog 2017

Publicat în Super Blog

Cum să vinzi Hurom

     Vară, august, 35 de grade la umbră. Ar merge-un suc rece, ceva fresh, răcoritor. Mă duc la frigider, iau de acolo 2 kiwi, două pere, o mână de căpșuni și 3 felii de ananas și mă apuc să-mi fac un suc proaspăt stors la noul meu storcător prin presare la rece, Hurom. Sună puțin amuzant numele, nu? Trebuie să recunosc, prima dată când i-am auzit numele mi-a venit în cap acel: „Vrrruum, vrruuum!” din copilărie, când mă jucam cu mașinuțele și imitam zgomotul motorului. logo-hurom_1504190816

     Dar, să revenim. Storcătorul ăsta smecher este salvatorul meu pe timp de vară. Oricând am nevoie de ceva răcoritor, în doi timpi și trei mișcări îmi fac rost de cele mai bune sucuri. Arunc peste el niște fulgi de gheață și aia e! Sunt atât de bune încât îmi vine să ies prin parcuri cu storcătorul și să vând sucuri reci si bune. Aș face o mică avere pe temperaturile astea. Băi nene, dacă aș lucra în echipa de marketing a celor de la Hurom, asta aș fi făcut! Ce reclamă e mai bună decât aia în care clientul poate să testeze produsul pe loc? Niciuna! Și ce perioadă e mai bună pentru a promova un storcător de fructe, decât o vară întreagă, când lumea se topește pe picioare? Ei… uite o idee bună!

     Mai țineți minte nebunia aia cu evenimentul ăla de pe Facebook? „Ziua Izabellei„, parca îi zicea. Zeci, sute de mii de oameni au dat attend, la o singură glumă. Păi ce credeți că s-ar întîmpla dacă cei de la Hurom ar organiza în diverse orașe evenimente pe Facebook gen: „Demonstrație cu vânzare, storcătoarele Hurom” ? Sau, pentru un impact media mai puternic, simplu: „Sucuri gratis în parcul X”! Ohooo! S-ar îmbulzi lumea la ei ca la moaște!

Nu cred c-ar trebui un efort prea mare. Un hurom-hz-2camion plin cu fructe și legume, câteva storcătoare pentru făcut sucuri, multă gheață, 2-3 promoteri și o grămadă de storcătoare gata pentru vânzare pe loc. Bine, să fim sinceri, storcătoarele astea se vand singure! Adică, uitați-vă și voi ce finisaje premium, ce ax melcat serios, ce  motor fiabil și deloc zgomotos… bine, asta-i o caracteristică pe care o găsești la multe storcătoare cu presare la rece, însă ăsta e cel mai silențios. Dacă nici dragonul ăla de pisică a mea nu-l aude… și ea aude orice!

      Ar fi interesant ca la o astfel de prezentare să aducă un storcător desfăcut în bucăți ca oamenii să înțeleagă de ce Hurom oferă acei 10 ani garantie la motor. Una este când omul vede cât de robust este un produs și înțelege calitatea pieselor folosite și tehnologia de vârf, alta este când un promoter îți recită câteva caracteristici și-ți bagă pe gât un pahar de suc proaspăt stors. Altul este impulsul, alta este convingerea.

Eu unul aș pune pe mese zeci de coșuri cu diverse fructe și legume și aș provoca trecătorii să-și inventeze singuri sucurile. Să aleagă orice combinații de fructe, de legume, sau, de ce nu împreună, să vadă câte posibilități există. Vrei un suc de păstârnac și rodie? Se face! Pepene roșu cu kaki și zmeură? Nicio problemă! Cerul este limita! Imaginație să fie!

     Și, bineînțeles, nicio astfel de prezentare n-ar trebui să treacă fără o mega promoție. O reducere la storcătorul Hurom achiziționat pe loc în timpul demonstrației? Ce reducere? Cât? Asta nu știu. Probabil ar trebui să fie gândită bine de tot promoția. Dar cu siguranță ar prinde și s-ar face foarte cunoscuți. Plus că, ar câștiga și niscaiva clienți.

Știți că la Hurom puteți testa produsul timp de 4 zile, nu? Nuuu? Maaamă! Deci e super tare! Intri pe site, completezi un formular și ei îți trimit un storcător de probă. Tu îl plătești inițial, normal, dar dacă nu ești mulțumit de el, îți primești banii înapoi fără probleme. Dacă însă, te-a încântat produsul și vrei și tu unul, nimic mai simplu: îi anunți și ei îți trimit prin curier un storcător nou-nouț. Normal, pe ăla de teste îl dai înapoi cum l-ai primit, că poate mai vor și alții să testeze… Oricum, mi s-a părut o chestie super tare pentru care îi felicit!

     Să nu uităm însă, cel mai mare beneficiu pe care l-am putea avea în urma unei achiziții de genul ăsta. O îmbunătățire categorică a stilului de viață. Adică, să fim serioși… știu că tuturor ne plac sucurile îmbuteliate, dar când a fost ultima dată când ați citit lista de ingrediente de pe o sticlă de suc „natural”? Nu? Să citiți! Ei bine, cu Hurom veți avea parte GARANTAT de un suc 100% natural! Și nu o spun eu, sau ei. Este un lucru demonstrat și chiar logic. Bagi fructul, iese sucul! Simplu ca „Buna ziua!” Nu ai aditivi alimentari, nu ai corectori de aciditate, nu ai sucuri concentrate din alte fructe pentru culoare sau aroma! Este doar suc! Bine, în cazul meu este suc și multe chipsuri de gheață, dar asta nu e rău. Asta e de bine!

     Da, bună idee! Dacă aș lucra pentru ei, cu siguranță aș pune-o în practică! Sunt curios, câți dintre voi ați merge la un asemenea eveniment pe Facebook? eveniment

 

Articol „stors la rece” pentru Super Blog 2017

Publicat în Super Blog

Îmbracă-ți mam…toamna!

– Cine-i tanti asta?

-E toamna. Așa era prezentată toamna în Abecedarul de pe care a învățat tati. Nu e frumoasă?

-Ba este. Dar nu-mi place cum e îmbrăcată. Pare nepopulară. I-ar trebui niște hăinuțetoamna noi. Ceva trendy. Cred c-aș putea s-o ajut.

-Da’ de unde ai auzit tu de trendy, pișcoțel?

-Malia știe tot!

Pentru cei care n-o cunosc, Malia este puștoaica aia mică, simpatică, puțin peltică, care „regiza” reclame la brânzică și ciocolată și alte bunătăți. Malia este fiica mea și de ultima dată când v-am povestit despre ea a mai crescut, nu mai e peltică și mai nou, așteaptă cu mult interes începerea școlii anul viitor.                                        *sursă foto

Până atunci, m-am gândit să-i arăt cum arătau manualele de pe care am învățat eu când eram la școală. Am găsit în podul casei printre lucruri vechiul meu Abecedar  și l-am luat la răsfoit împreună…

 

-Păi, și cum ai ajuta-o tu pe doamna Toamna ca să arate mai trendy?

-Uff, măi tati! Nimic nu știi. Ai uitat că eu sunt expertă în tot! Mai ții minte când ți-a luat mami cravata aia frumoasă pe care acum o porți la orice? Eu am ales-o. Pentru că eu sunt și stilistul casei, nu doar regizor de renume în cartier.

Să trecem peste. Tu doar stai acolo și urmărește-mă cu atenție. În primul rând, i-aș da coronița aia din fructe jos de pe cap. Fructele sunt pentru mâncat, nu pentru purtat. Că nu suntem Lady GaGa. Și nici nu-i ține de cald.  O căciuliță albă cu motocei i-ar sta mult mai bine. Și ar face-o să arate mult mai tânără.

-Păi ce vrei să spui? Că doamna Toamna e bătrână?

-În primul rând, e Toamna. Și nu doamna Toamna. E bătrână, dar vrem s-o facem să pară tânără și cool. Și nu mă mai întrerupe. Ți-am zis să stai acolo și să mă urmărești. Tu ești asistenta mea și trebuie să taci.

Caciula-Poate vrei să spui asistentul…

-Unde-ai mai văzut tu stilistă cu asistent? Am zis asistentă, asistentă rămâi. Dacă vrei să nu te concediez și s-o angajez pe mami…

Bun, unde-am rămas? Aaa, căciulița. Am văzut zilele trecute pe Answear una frumoasă foc! Cred că i s-ar potrivi de minune toamnei. E albă, cum ți-am spus și are doi motocei maronii ca două urechiușe. E și în ton cu nuanțele anotimpului, e perfectă. Până o găsesc eu să ți-o arăt, fii o asistentă bună și adu-mi și mie un pahar cu suc de portocale. Fresh, nu de-ăla la sticlă. Și fără pulpă!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 -Buuun, după căciuliță, să-i punem o hăinuță pe ea. O fi mai cald afară, dar e bine să fie pregătită. Nu vrem s-o prindă iarna pe nepregătite, ca pe ăia de la primărie. Cred că un paltonaș simpatic i-ar veni cel mai bine. Mai știi paltonul pe care i l-ai cumpărat tu lui mami anul trecut de ziua ei?

-Da…

-Ei bine, nimic asemănător! E urât și demodat. Dar nu-i de mirare. Tu nu te pricepi deloc la ales hăinuțele. Bine c-am moștenit-o pe mami aici… revenim la Answear și apropo, din când în când ai putea să arunci și tu câte-un ochi pe-acolo ca să înveți cam ce-i place lui mami. Sau chiar mie ce-mi place. Uite aici, câteva idei de paltoane de damă din care am putea alege ceva frumos pentru Toamna: De exemplu, ăsta ruooozz! Uită-te și tu și spune că nu-i mi-nu-nat! Așa arată un palton frumos! Ăsta este un palton pe care mami nu l-ar lăsa nicio zi în șifonier și pentru care n-ar trebui să mintă că nu se potrivește cu nimic. (Da’ tu să nu-i spui că ți-am zis! Că ne supărăm! Bagă la cap și vezi că vine Crăciunul! Ai șansa să repari greșeala!).palton

-Dar nu-i cam subțirel pentru timpul iernii? N-ar trebui să alegem ceva mai grosuț? O fi ea doamna Toamna, dar nu cred că vrei s-o vedem zgribulind.

-Mda, ai și tu o idee bună. Ar trebui să căutăm și un palton de damă pentru iarnă. Ceva căptușit, poate cu blăniță… știi cum îi place lui mami blănița… Uite-l pe ăsta! Pe ăsta sigur l-ar purta mami! Ține-l minte, sau, mai bine, comandă-l de pe-acum!

-Păi, nu căutam pentru doamna Toamna? Acum ne-am schimbat ideea? Căutăm pentru mami? Nu mai înțeleg nimic.

-Șhșșhșșșșhh! Doar faci ce-ți spun eu să faci, tati! Nu gândi! Hai că trebuie s-alegem și-o pereche de botine! Doar n-o lăsăm pe săraca Toamna desculță!

 -Auzi la ea… botine! Că ghete nu vă mai place să le spuneți. Pe vremea mea, ne luau părinții o pereche de ghete din piele și duceam cu ele câte 4 ani! Creșteam  în picior și le lăsam fraților mai mici. Acum…

 -Hai, gata, gata cu pălăvrăgeala! Ghete sau botine, trebuie s-obotine încălțăm pe mami… pardon, pe Toamnă! Uite, mă gândeam la o pereche cam ca asta. Îmi plac cataramele de pe ele și sunt chiar foarte elegante.  Cred c-ar merge la orice ținută. Uită-te și tu la ele, nu mai da ochii peste cap! Ce credeai? C-o să te las pe tine să alegi vreo ceva? Să spui mersi că te las să alegi cardul cu care o să plătești pentru că tot ce ți-am arătat azi aici o să poarte și Toamna, și mama!

  -Păi bine, măi, Malia… așa ne-a fost vorba? Ziceam că ne distrăm și noi și ne imaginam ținute moderne pentru Toamna și tu, alegeai, de fapt haine pentru mami?

 -Hihihi! Așa-i că te-am păcălit? Hai, nu fi supărat! Îți dau voie să-mi cumperi și mie o rochiță. Nu, nu te las s-o alegi tu. Eu ți-o arăt și tu ai voie doar s-o plătești. Hai, că de pe Answear vin repede comenzile. În week-end când ieșim în parc o să o port și-o să te mândrești cu mine!

 

De la Malia cea ne-peltică, pentru SuperBlog 2017!

*surse foto: Answear.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat în Super Blog

Super Blog, pe vine!

Nici nu s-a terminat luna august bine și eu am început să simt sudoarea de Super Blog! Știți voi, concursul ăla între bloggeri în care scriem chestii mișto (sau mai puțin mișto) despre diferite firme, produse, servicii etc. Pe la un întâi septembrie adicătelea azi,  se va da startul înscrierilor, iar dacă se menține tradiția, pe întâi octombrie pornim „războiul”. Eu vreau să fiu și de data asta primul (măcar la înscriere, că la premii, „caneț firma”) și vă anunț cu entuziasm că timp de 2 luni voi toci nervi și taste în cea mai șmecheră competiție de blog! Super Blog 2017! Claudia & CO, și ediția asta o să vă dau dureri de cap! 😀

 

Hai vă pup și…. Acest articol a fost scris SPECIAL pentru a anunța participarea mea la cele douăzeciși–ceva de probe din toamna asta!