Publicat în Super Blog

Tu ce faci de Black Friday-ul ăsta?

     Se apropie Crăciunul și o dată cu el și perioada aia mișto în care peste tot, la toate cafenelele, magazinele, în toate mijloacele de transport și toate casele se aud frumoasele colinde. Mulți nu știu, însă, că înainte de Sărbători mai e o perioadă cu cântare. Tot un fel de colinde, dar mai triste, așa. Sunt romanțele de jale care se aud din portofele, cântate cu maximă suferință de cardurile bancare în perioada din timpul și mai ales de după Black friday. Le auzim cu toții și, de cele mai multe ori ne alăturăm lor într-un duet spectaculos.

     Nici eu nu sunt străin de întâmplările astea. În fiecare an promit că n-o să-mi mai fac cardul să plângă și în fiecare an îl dezamăgesc total. O să râdeți, dar nu-l fac să plângă prin metoda clasică: telefoane, tablete, laptopuri, televizoare și alte năzdrăvănii IT&C. Nu! Pe alea le cumpăr în timpul anului „știu eu când și cum”. În perioada asta îmi terorizez cardul și contul cumpărând țoale. Haine, bre! Ce n-ați înțeles?

Treaba-i simplă. În timpul anului arunc banii ca la nuntă pe tehnologie. A apărut un telefon nou? Al meu e! Televizor, soundbar sau un laptop gaming nou? Cumpără băiatul! Dar dacă vine vorba să dau câteva sute de lei pe o pereche de jeanși, pe un cardigan, o cămașă sau mai știu eu ce n-are bani băiatu’! Așa că în punem acolo în wishlist și așteptăm salariul. Numai că salariu vine și pleacă și eu tot nu-mi mai cumpăr haina.

De cele mai multe ori, când constat că sunt aproape să rămân  „în curul gol”, dau o fugă pe net și caut ce-am nevoie. Vine sezonul de nunți. Mă uit în agendă, văd câți prieteni se nenorocesc în perioada următoare și intru pe site să caut câteva cămăși, niște perechi de pantaloni și două-trei perechi de pantofi. Nu le cumpăr. Le pun acolo în wishlist pentru când o fi nevoie de ele.  Mă trezesc într-o dimineață cu chef de alergat și cu promisiunea că „de mâine” fac sport, iar intru pe site și mai bag acolo un hanorac, două-trei tricouri, niște pantofi sport și o grămadă de șosete. Nici pe astea nu le cumpăr pentru că încă n-a venit „de mâine” ăla. Dar să fie acolo.

     Într-o după amiază, la muncă, plictisit de viață, îmi amintesc de nu știu ce bluză pe care mi-a zis a mea că i-a plăcut. Bag un search pe site printre bluze de damă, găsesc fermecata și-o bag și pe aia în wishlist. Nu acum! Mai încolo spre ziua ei o cumpăr că risc s-o găsească prin casă și stric surpriza.

     Și uite-așa ajung în nefericita lună noiembrie când începe Black Friday și prețurile la produsele din wishlistul meu se scufundă mai ceva ca Titanicul. Ce face băiatul? Se-apucă și bagă în coș. Cămășile pentru nunțile la care n-a mai fost că era răcit sau în delegație sau avea alte obligații, pantofii sport și hanoracul pe care nu o să le folosească pentru că, să fim sinceri, cine iese la alergat iarna? bluza domnișoarei, chiar dacă a trecut ziua ei și i-am cumpărat altceva, dar vine și Crăciunul și mai e o șansă s-o fac fericită și mă trezesc la final că intru în iarnă fără „cauciucuri” de sezon rece deci dau o tură repede și pe la secțiunea de ghete de bărbați să caut ceva încălțări care să-mi țină de cald pentru următoarele luni.

     Și uite-așa uit și anul ăsta de promisiunea că nu mai cumpăr nimic de Black Friday și că o să pun și eu bani la ciorap pentru viitorul ăla pe care-l tot aștept și nu mai vine. Dar ce poți face? Unul e Black Friday în an și trebuie să recunoaștem… cu banii pe care-i cheltui în perioada asta pe haine nu mi-aș cumpăra nici măcar jumătate în restul anului. Așa că nu știu ce faceți voi de BeFe-ul ăsta, dar eu mă trezesc dis de dimineață, frec bine cardul pe-o parte și pe alta și mă pun pe treabă. Sper să prind toate promoțiile! O să comand și niște batistuțe faine din bumbac să șterg lacrimile cardului la sfârșit! Parol!

 

Articol pentru Super Blog 2018

 

 

Reclame
Publicat în Super Blog

Scrisoare către puiul nostru. Sau cum să-i spui copilului că e timpul să învețe să părăsească cuibul.

Dragă Victoraș,

 

     Vrem să te anunțăm că vara asta mama și tata vor fi plecați într-un concediu prelungit. Tu mai ai câteva săptămâni de facultate, dar când vei fi terminat cu ultimele restanțe examene, noi vom fi probabil undeva pe la Ecuator. Am decis să facem o excursie prelungită în jurul Pământului pentru a celebra cei 25 de ani de căsnicie. Nu te bucura, acasă nu o să lăsăm nimic. Frigiderul l-am scos din priză, toate alimentele din dulapuri și din magazie le-am donat unui centru de copii iar pe Molda am dus-o la tanti Magda să aibă grijă de ea următoarele trei luni. (Am luat și banii de sub mileul de la televizor. Excursia asta este destul de costisitoare și avem nevoie de aproape toate econimiile.

Ți-am pus câțiva bani în cont ca să te descurci pentru câteva săptămâni până îți găsești de muncă. Ești deja băiat mare și suntem convinși că nu îți va fi greu să te orientezi. Am vorbit cu Dora, mama lui Cosmin și mi-a spus că el și-a găsit ceva de muncă prin Costinești pe la o terasă și că pleacă la mare imediat ce termină cu școala. Ai putea să vorbești cu el și să mergeți împreună la mare. Ai face ceva bani buni cât să te întreții pe toată durata verii și ceva în plus ca să-ți plătești taxele pentru primul semestru de anul viitor. Pe noi o să ne cam usture portofelele după vacanța asta, deci ne-ar fi de mare ajutor dacă ai începe și tu să produci ceva bani.

     Mama ta, însă, are o altă idee. Știi că ea stă mai mult cu nasul în internet decât mine. A citit undeva despre excursiile astea dedicate studenților, Work and Travel și s-a gândit că ți s-ar potrivi. Înainte să spui NU și să arunci tableta pe pat, vreau să îți spun că ți-am mai pus niște bani pe un card pe care l-am lăsat la tanti Magda. Dacă decizi să accepti propunerea mamei tale îți vom spune codul PIN de la card ca să poți folosi și acei bani pentru actele necesare plecării.  Și s-ar putea să-ți rămână și ție acolo de-o pizza și-o bere.

     Acum că ți-am captat atenția, să-ți spun mai detaliat despre ce este vorba. Work and Travel este un fel de călătorie pentru studenți pe perioada vacanței de vară în care aceștia pot găsi locuri de muncă în Statele Unite. Vei avea ocazia să vezi țara tuturornew-york posibilităților, să te familiarizezi cu viața și cultura de acolo, să găsești ceva de muncă la o companie serioasă, să vezi ce înseamnă munca la americani și să strângi și ceva bani de buzunar. Înainte să te enervezi și să spui că toată treaba asta este cam „out of the blue” (pe asta am învățat-o special pentru scrisoarea asta către tine) să știi că eu și cu mama ta încă de anul trecut ne-am gândit că a venit timpul ca tu să începi să trăiești pe picioarele tale. Mai ții minte anul trecut în mai când te-am dus în vizită la frate-miu la gater? Voiam să te bag zilier la el pe timpul verii, dar maică-ta a început să plângă că ești prea mic și n-o să faci față la așa ceva și te-am iertat pentru încă un an. Dar anul ăsta a venit timpul să începi să înveți să fii pe picioarele tale. În plus, cu oferta asta pe care am găsit-o, ne-am gândit că ți-ar da foarte bine la CV să scrii că ți-ai făcut vacanța cu Work and Travel. Am citit pe internet că studenții care participă la programele de genul ăsta au mai multe șanse la un loc de muncă bine plătit. Deci tot la binele tău ne-am gândit! În plus, gândește-te! Ai șansa ca, în timpul liber, să călătorești prin America! Poți ajunge să vezi în sfârșit Los Angeles-ul sau Washington-ul și să înveți ceva! Au niște muzee spectaculoase acolo! Și, cine știe, poate te vei întâlni și cu noi! Pe la sfârșitul lunii iulie, conform itinerariului nostru, ar trebui să ajungem în Washington DC. Dacă reușești să-ți găsești un loc de muncă prin apropiere ne-am putea întâlni într-o zi și ne-ai putea scoate la o cină (din banii tăi, normal! Că o să ai salariu frumușel).

arizona

     Dragule, să nu crezi că nu te mai iubim sau că vrem să scăpăm de tine! Vrem doar să înțelegi că ești la începutul vieții de adult și trebuie să înveți să te descurci. Adică, până la ce vârstă credeai că o să-ți cumperi prezervative din banii noștri? (Da, ne-a spus Cristina de la magazinul din campus că în fiecare sâmbătă cumperi o cutie de prezervative, o sticlă de vin și o cutie de ciocolată). N-ai vrea să îți permiți să scoți fata aia norocoasă și în oraș? Nu crezi că o să se plictisească să-și petreacă fiecare sâmbătă seara în cămin cu o sticlă de vin și o cutie de bomboane?

Uite, ca să nu spui că încercăm să te controlăm, îți trimit în următorul mesaj și un link în care o să găsești o selecție variată de oferte turistice speciale pentru Work and Travel. Poți să alegi orice destinație îți dorești tu. Avem încredere că o să alegi cu cap și n-o să te duci pe undeva pe lângă Las Vegas. Nu-i așa? Dar nu-ți impunem noi nimic!

     Dragule, cam asta este tot ce-am vrut să-ți spunem. Suntem convinși că o să te distrezi de minune în State și o să ne povestești o mie de lucruri când o să vii acasă în toamnă. Să știi că pe noi nu o să ne găsești la telefon toată vara. Roamingul este foarte scump, așa că o să putem vorbi doar prin e-mail. A, și să nu uit! Săptămâna trecută a trebuit să schimb yala de la intrare, deci degeaba treci pe acasă! Dar nu-ți face griji. Până te întorci tu în septembrie noi suntem deja acasă.

   Te iubim, copile! Cu drag, tata și mama!

 

Pentru Super Blog 2018, proba nr 17. Sponsor: CND Turism Vacante Speciale.

Publicat în Super Blog

Nu-l face haina pe om cum îl face halatul pe medic

     Deși am fost un copil bolnăvicios și mi-am petrecut primii doi-trei ani numai prin spitale, prima mea amintire legată de cadrele medicale este de pe la vârsta de 4-5 ani când am văzut pentru prima dată salvarea venind la noi la bloc. Era vorba despre tanti Coca de la apartamentul 10 care trebuia să nască și a prins-o travaliul în casă (spăla aragazul, auzisem eu la vremea aia). Nenea Titi, șoțul ei a dat atunci buzna practic în apartamentul nostru și până să se dezmeticească ai noștri despre ce era vorba el deja vorbea la telefon cu cei de la Salvare să vină de urgență. Eram obișnuit să vină vecinii la noi să vorbească la telefon pentru că eram singurii din toată scara care aveam telefon (fix, că mobil nu exista pe-atunci) și ai mei, oameni faini din fire îi mai lăsau pe vecini să dea câte un telefon scurt. Dar atunci chiar mă speriasem pentru că omul a intrat în apartament fără să bată măcar la ușă sau fără să scoată un sunet.

     N-a trecut mult timp și la scara blocului a tras o Dacia break a Salvării din care au coborât un medic și o asistentă care urcau scările câte două-trei de-odată vociferând între ei. Despre asistentă nu-mi amintesc decât că era foarte slabă și avea o față atât de acră că n-o puteai îndulci nici c-o cisternă cu miere. Imaginea medicului însă, mi-a rămas mult timp întipărită în minte. Era un zdrahon de om, la peste o sută de kilograme și purta purta o bluză medicală mai mult gri decât albă. La buzunarul de la piept avea o pată albastră de mină de pix a cărei forme aducea cumva a cap de dragon ori balaur ori ceva de genul ăsta. Mai jos, pe burtă, avea câteva pete de iod probabil. Însă, la cei patru ani ai mei mă gândeam că-s pete de sânge și cumva, în capul meu s-a făcut nu știu ce analogie între capul de dragon de la buzunar și petele de „sânge” de mai jos și uite-așa mi s-a născut frica de medici pentru că în mintea mea, medicul ăla dădea oamenii la dragoni, ca să-i mânânce. Peste bluza medicală atârna o enormitate de halat de o culoare atât de sumbră că-mi venea să plâng doar uitându-mă la el.

     Mulți ani am petrecut temându-mă de medici și tremurând doar la auzul sirenelor salvărilor care treceau pe strada mea până într-o zi când am ajuns la Urgențe. Eram destul de măricel, aveam vreo 13-14 ani când neastâmpărat cum eram m-am urcat într-un copac și-am deci să cobor de-acolo cu „liftul”. 3 metri înălțime versus oasele mele fragede, a rezultat o fractură la picior de toată frumusețea. La primire Urgențe, având în minte amintirea doctorului cu cap de dragon și sânge am închis ochii așteptând să fiu dat pradă jivinelor. Surpriză, însă! Un glas cald mi-a cerut să deschid ochii și să-i spun ce năzdrăvănie am făcut de am ajuns să-i onorez cu vizită într-o zi atât de călduroasă. Am deschis ochii timid și în fața mea stătea un tânăr frumos, cu un zâmbet foarte cald. Purta o bluză medicală de un alb imaculat, iar la buzunarul de la piept avea cusută figura lui Mikey Mouse. Niciun dragon, nicio pată de sânge, niciun halat urât. Am început să capăt încredere în el văzându-l și frica îmi dispărea cu fiecare privire, cu fiecare zâmbet, cu fiecare vorbă caldă pe care mi-o adresa. De câte ori îmi aminteam de medicul cu dragon, aruncam o privire la pieptul medicului și mă linișteam privind o față zâmbitoare a unui șoricel buclucaș. N-a trecut mult timp și lângă el a apărut o asistentă. Nici ea nu avea nimic din ceea ce-mi aminteam eu din acel episod. O fătucă extrem de frumoasă, cu un zâmbet ce te cucerea pe loc. Și ea, ca și medicul, avea cusut în piept un personaj din desene animate. Era Donald Duck la ea. Cumva se potrivea. Zâmbetul zglobiu al rățoiului aducea extrem de mult cu al ei.

Brusc frica de cadre medicale a dispărut iar imaginea doctorului sadic cu cap de dragon și sânge pe bluză s-a risipit ca ceața la amiază. Am întors privirea în jurul meu și peste tot vedeam oameni frumoși în halate medicale imaculate de diferite culori, cu personaje din desene animate cusute în pieptul bluzelor și cu priviri călduroase.

     Îmi dau seama acum cât de mult contează ținuta unui medic atunci când iei contact cu el. Și când ești adult, dar mai ales când ești copil. Ținutele sumbre, neîngrijite, culorile întunecate și triste pot aduce cu ele sentimente de reticență ori teamă pe când, medicii care aleg bluze medicale cu imprimeuri în culori vii, cu teme vesele, cu personaje din desene animate sau alte chestii amuzante pot aduce încredere și sentimentul de prietenie. Iar pentru un pacient, fie el adult sau copil, încrederea în cadrul medical care îl îngrijește este totul! Este o chestie destul de cunoscută că starea de spirit a bolnavului poate influența starea medicală. Un pacient care are încredere deplină în doctor, care este vesel și încântat va răspunde mult mai bine unui tratament și se va simți mult mai confortabil în preajma medicilor decât un pacient încărcat de timorare și neîncredere. Iar medicii pot influența stările acestea prin alegerea echipementelor  potrivite.

ehalate

     Când voi avea copii vreau să-i pregătesc încă de mici pentru întâlnirile cu medicii. Vreau să nu le fie frică și să se simtă bine în preajma lor. Vreau să aibă încredere deplină în ei, să nu pățească așa cum am pățit eu în copilărie.  Mă gândesc să caut un magazin online de costume medicale și echipamente de lucru, să-mi cumpăr una-două bluze medicale frumoase, vesele și să le folosesc în diverse activități și jocuri împreună cu copiii mei ca să-și creeze de la început o imagine frumoasă, sănătoasă despre cadrele medicale. Cred c-ar fi o idee bună!

 

Articol pentru proba nr 16 din Super Blog 2018, probă sponsorizată de eHalate.ro

Publicat în Super Blog

Japonia: vacanță singur sau în circuit organizat?

     De când am crescut și eu măricel, pe leafa mea, pe turta mea cum ar veni, am început să am și eu păsărelele mele și nebuniile mele în cap. Ba să-mi cumpăr cel mai nou televizor, ba să am ultima apariție la telefoane mobile, ba să plec în vacanță acolo sau dincolo. Se spune că în tinerețe e bine să strângi bani ca să nu duci lipsă de nimic la bătrânețe. Eu până acum n-am reușit să strâng una de-un leu. De fapt, dacă mă uit acum în portofel și vă spun câți bani am, o să aflați care este toată averea mea. Vreo 150 de lei și un bilet de autobuz cu două capete (compostat la unul).

     Dacă tot am zis de vacanțe și-am zis și că am păsărele stoluri-stoluri în cap, ar trebui să spun și că eu sunt Cănuță-om-sucit și că niciodată nu mă iau după curent. Dacă toți prietenii mei se duc la mare, eu fac dreapta spre munte. Dacă lumea face concedii în Italia, eu merg în Cehia, ori în Olanda. Dacă toată lumea în jurul meu visează la vacanțe în State, eu mă dau cu fundul de pământ și strâng din dinți ca să adun bani pentru un circuit în Japonia. De ce Japonia? Pentru că în primul rând nu e ceea ce caută ceilalți și în al doilea rând (de fapt, ăsta era primul rând), pentru că Japonia are acel je ne sais quoi care mă atrage într-un mod excepțional. N-a fost așa dintotdeauna. Dar de când am citit pentru prima dată romanul Shogun am prins așa un drag de cultura și istoria japoneză. Ei, nici chiar atât de drag încât să mă apuc să studiez pentru că sunt un leneș incurabil, dar destul de drag încât să-mi doresc cu ardoare să merg acolo și să văd cu ochii mei .

Voi merge în Japonia cu Exact Travel Club

     O vizită în Japonia nu este ca o excursie de trei zile pe Valea Prahovei. Dacă mergi acolo ai nevoie să te documentezi temeinic, să știi care-s locurile de interes și să ai puțin habar despre istoria și cultura lor. Dar cum spuneam mai sus, eu sunt un leneș incurabil și nu aș fi în stare să mă descurc de capul meu pe străzile Japoniei. Adică, probabil m-aș descurca să umblu de colo-colo cu harta pe telefon și cu indicațiile de la don Gugle, dar cu siguranță în felul ăsta nu m-aș bucura pe deplin de toate frumusețile pe care le are de oferit Japonia. Drept pentru care am căutat excursii organizate la nivel profesionist care să îmi satisfacă toate mofturile și care să mă ajute să văd cât mai multe lucruri minunate cât sunt acolo. Așa am dat peste un circuit în Japonia cu Exact Travel Club, o echipă super mișto de oameni care se ocupă de vreo douăzeci de ani de excursii în partea aia de lume și care, conform review-urilor sunt chiar buni de tot în treaba asta. Și timingul nu putea fi mai bun! Am găsit pentru anul viitor un circuit organizat exact într-o perioadă extrem de importantă pentru poporul japonez. Am înțeles că un eveniment extrem de rar s-ar petrece pe la sfârșitul lunii aprilie acolo, împaratul lor va abdica, ceea ce ar însemna încheierea unei dinastii și începutul alteia. Ar fi motivul perfect să-mi petrec câteva zile bune acolo. Țara va fi în sărbătoare și  voi avea posibilitatea să fiu martor la scrierea unei pagini grele din istoria țării.

     Recunosc, m-am gândit să fac treaba asta și singur, dar cum ziceam, dacă aș merge pe cont propriu, probabil aș orbecăi pe străzi dintr-un oraș în altul și n-aș ști care sunt punctele importante de vizitat. Cât de deștept ar fi telefonul tău mobil, nu se compară cu un ghid experimentat care simte orașul, care are în spate atâția ani de muncă și atâția oameni pe care i-a purtat prin cele mai interesante locuri. Unde mai pui că un ghid vorbitor de limbă japoneză este un avantaj enorm pentru oricine. Nu spun, japonezii sunt cunoscuți ca buni vorbitori de limbă engleză și probabil te-ai descurca să porți o conversație cu mare parte din ei, dar nu cred că dacă-i întrebi despre locurile pe care-ar trebui să le vizitezi ți-ar putea da atâtea informații câte ar avea un ghid de oferit. Într-un fel vă povestește un localnic despre perioada cireșilor în floare și despre istoria gheișelor sau despre faptele de vitejie ale samurailor și altfel se întâmplă când în fața ta este un om pregătit temeinic, care cunoaște atât de bine toate detaliile încât ajungi să crezi că este unul dintre ei.

     De asta zic că ar fi de preferat să merg pe varianta excursiei organizată frumos decât de capul meu. O fi puțin mai scump, dar așa sunt sigur că fiecare bănuț pe care-l dau (pe care O să-l dau, că încă nu i-am strâns) va merita și voi profita la maxim de momentele petrecute în Japonia, întorcându-mă acasă cu un bagaj de cunoștințe și cu amintiri pe care sigur nu le-aș căpăta dacă m-aș duce acolo all by myself.

  Articol pentru Super Blog 2018, proba 15. Probă sponsorizată de Exact Tours

 

 

Publicat în Super Blog

Să le explicăm copiilor de ce-i hrănim sănătos

     Într-o zi de vară, pe o bancă din gară, așteptând trenul spre casă, nepoata mea și-a îndreptat privirea spre o doamnă la vreo patruzeci de ani care stătea pe o bancă ceva mai retrasă. Femeia era clar supraponderală, ocupând vizibil două locuri pe acea bancă. „De ce e doamna aia atât de grasă? E bolnavă?” m-a întrebat nepoata mea. „Nu e bolnavă, Măriuța. Doar că mănâncă foarte nesănătos. Vezi ce are în mână? Vezi punga de chipsuri și sticla de Cola de 2 litri? Vezi punga de gogoși de lângă ea? De la toate astea a ajuns să fie așa.”  „Eu n-o să mănânc niciodată chipsuri și gogoși și n-o să beau niciodată Cola! Nu vreau să fiu ca doamna aia! E rușinos!

Aceasta a fost prima întâlnire a unui copil de patru ani cu efectele alimentației nesănătoase. E drept, la vârsta aia primul gând a fost legat de rușinea aspectului fizic, dar după câteva explicații a înțeles că urmările acestui tip de alimentație nu sunt doar de natură estetică ci, mai important, afectează sănătatea individului.

Din păcate, în România puțini părinți au răbdarea și conștiința să stea de vorbă cu copiii și să le explice de ce au nevoie de o alimentație corectă, sănătoasă. Mulți îi oferă și susțin o nutriție corectă, dar neexplicându-le copiilor de ce este necesar să consume alimentele sănătoase, riscă să cadă în cealaltă extremă unde, în momentele în care scapă de sub supravegherea adultului, copilul se aruncă pradă alimentației de tip fast-food (sau junk food, cum zic americanii). Nu este suficient să îi asiguri copilului alimente de calitate, sănătoase, naturale. Este imperios necesar să-i și explici motivele pentru care el are în ghiozdănel un fruct pentru pauza de masă, când colegul lui scoate un big mac sau un tasty mc-chicken.

Nu este ușor să-ți ții copilul pe o alimentație sănătoasă, dar nu este nici imposibil. Dacă vă amintiți, la începutul anilor 90, până-n 2000, chiar, vedeam copii cu probleme de supraponderabilitate doar în Statele Unite și de fiecare dată strâns legate de imaginile cu acei copii erau imaginile marilor fast-food uri de la ei. Ei bine, în ultimii ani au apărut și la noi aceste probleme. Și nu doar că au apărut, dar au luat amploare, copiii grăsuți făcând astăzi, practic, parte din landscape-ul normal al țării noastre.

     Cu toate astea, astăzi, mai mult ca oricând, părinții au șansa să reia lupta împotriva mâncării nesănătoase având de partea lor nu doar magazine specializate în produse naturale. Astăzi, din ce în ce mai mulți retaileri au înțeles că este timpul să ia atitudine și să lupte cot la cot cu oamenii pentru o viață sănătoasă. Acțiuni concrete pentru susținerea alimentației sănătoase au fost inițiate de către multe lanțuri de hipermarketuri, de către magazine specializate, medici nutriționiști și asociații care se ocupă de problema mâncărurilor nesănătoase. Acum, mai mult ca oricând părinții pot să le arate copiilor că o masă sănătoasă nu esteo pedeapsă, ori o lipsă de afecțiune ori de bani, așa cum cred unii din ei. Acum pot vedea că până și la supermarketul de la care-și cumpăra până mai ieri biscuiții sau chipsurile preferate e plin de mesaje în care sunt îndemnați să treacă pe o alimentație sănătoasă.

De exemplu, data viitoare când mergeți cu cei mici la cumpărături și întind mâna la raftmiere-de-manuka-kf12-raw-250gr după sticla de suc preferată, convingeți-i să încerce ceva nou. Mergeți în raionul de fructe, luați sau lăsați-le libertatea să-ți aleagă singuri un mix de fructe și, ajunși acasă preparați-le un smoothie din fructele respective. Pentru îndulcire, puteți folosi câteva linguri de miere de manuka. Este un îndulcitor natural cu proprietăți antioxidante și nu numai. Vă garantez că se vor îndrăgosti de el și-și vor face un obicei din a vă cere un „smothie de ăla bun!”.

Copiii sunt înnebuniți după paste, e cunoscut. Nu există copil pe lumea asta căruia să nu-i tresare inima de fericire atunci când aud că la masă se servesc paste. Făceți-vă un obicei din a cumpăra paste integrale din secară sau chiar din ovăz. Le găsiți la fel, în mai toate hipermarketurile și pe site-urile de specialitate. Gătite cu sosuri făcute în casă din ingrediente naturale, sau pur și simplu cu legume fierte, vor fi un deliciu pentru copii. Nu mai spun de efectele benefice pe care le au pastele pentru sănătatea noastră având un conținut ridicat de fibre și un indice glicemic redus.

     Dragi părinți, sănătatea copiilor voștri stă în mâinile voastre, dar rețineți! Nu este suficient să-i hrănim sănătos! Ca să ne asigurăm că vor continua pe drumul alimentației sănătoase trebuie să discutăm cu ei, să le povestim, să le explicăm alegerile noastre și să le explicăm nu doar necesitatea consumului alimentelor naturale ci și efectele negative ale consumului de produse nesănătoase. Pentru că doar așa vă veți asigura că în momentul în care se vor trezi pe cont propriu, vor continua pe drumul pe care i-ați călăuzit încă de la început și nu vor alerga în primul fast-food!

     Vă povesteam la început despre nepoata mea care, la vârsta de patru ani a văzut o femeie foarte grasă mâncând chipsuri și gogoși și savurând o sticlă babană de Cola. Ei bine, vă pot spune că și acum, la 11-12 ani după acel moment, copila nu se atinge de genul ăsta de alimente, de fiecare dată revenindu-i în minte imaginea acelei femei. Asta înseamnă puterea exemplului și explicațiile oferite pe înțelesul copiilor.

 

 Articol pentru proba nr 14 din SuperBlog 2018, proba sponsorizată de Sano Vita.

Publicat în Super Blog

Când moștenirea-ți pică la fix ca să scapi de ger!

     Știți momentele alea din copilărie când iarna părinții vă spuneau să stați în casă că e „un ger de crapă pietrele„? Ei bune, sunt aici să vă spun că zilele alea erau zile răcoroase de toamnă pe lângă iernile geroase pe care le aveam eu de îndurat în vechea mea casă. Vă vine să credeți sau nu, în anii ce-au trecut  am avut parte de niște ierni atât de friguroase, încât vă jur, la un moment dat vedeam pisica plângând la ușă! Și nu afară! Plângea la ușă în casă cerând să-i dau drumul afară că acolo era ceva mai călduț. Știu că e greu de crezut, dar aveam nopți în care pur și simplu îmi doream să fiu un urs, să mă covrigesc în pat și să mă mai trezesc abia la primăvară. Apropo, știați că ursul în timp ce hibernează își vâră nasul în (scuzați) fund ca să-ți mențină temperatura corpului cât mai ridicată? Nu? Nici eu! Am aflat-o de la unchiul meu când a trecut pe la mine într-o iarnă și-a făcut mișto de mine spunându-mi că la mine se simte ca atunci când s-a pierdut prin Urali pe timp de iarnă și-a trebuit să convingă un urs să-mpartă cu el vizuina. Așa a aflat e cum hibernează urșii, cică. Bine, unchiul meu exagerează cu poveștile, dar adevărul este că la mine în casă era atât de frig încât până și șoarecii își făceau bagajul și se mutau în cușca câinelui pe timp de iarnă.

„-Măi, am auzit că la tine sunt minus douăzeci de grade! E-adevărat?

-Unde, mă? E mai grav! La mine-n termometru arată minus treizeci!

– Cum, că au zis mai devreme la știri că la tine-n oraș sunt minus douăzeci de  grade!

-Aaa, poate afară!”

Sunt convins că toată lumea a auzit cel puțin o dată bancul ăsta. Ei bine, eu l-am trăit. Ani la rând, iarnă după iarnă. Până când, într-o zi am decis că e timpul să nu mai fiu ținta glumelor nimănui și să-mi rezovl problema căldurii. Adică, a lipsei ei!

     Cum ziceam, într-o zi am decis că e timpul să schimb ceva la casa mea. Pusesem mâna pe câțiva bani (o moștenire babană de la unchiul ăla cu ursul) și-am zis că e timpul să intru și eu în rândul lumii și să am și eu un bârlog încălzit pe timp de iarnă.

Recunosc, inițial am încercat să vând șandramaua și să mă mut la oraș, dar de când cu legea aia că trebuie să atașezi la contractul de vânzare-cumpărare și certificatul energetic al locuinței n-am mai avut nicio șansă. Agențiile îmi râdeau în nas și mă luau la mișto cu oferte fictive. M-a sunat de la o agenție și mi-a spus că un eschimos îmi oferă triplul sumei dacă-i asigur aceeași temperatură și pe durata verii, că cică s-ar simți ca acasă. Și-au mai fost și alții. Cum ziceam, casa avea certificat energetic clasa F. Probabil G era rezervat pentru tundra siberiană sau ceva de genul că altfel nu înțeleg cum de mi-au clasat casa atât de „sus”.

Dacă tot n-am putut să o vând, am deci s-o modernizez. Cum nu mă pricep nici de-a boalii la probleme de-astea am decis să las experții să mă ajute. Am chemat un auditor energetic și l-am pus la treabă. La finalul vizitei mi-a făcut omul ăla o listă atât de mare cu probleme încât prima dată am crezut c-a greșit mapa și mi-a dat fișele tuturor clienților pe la care trecuse în săptămâna aia. De unde să încep? Anvelopare nu exista, ușile și geamurile mai bine n-ar fi existat că oricum nu se simțea diferență, acoperișul era găurit ca de bombe și „peticit” de cuiburi de vrăbii și alte zburătoare, unde mai pui că instalația electrică era de pe vremea primei RâMe (primul Război Mondial). Niște cabluri subțiri din aluminiu care erau gata-gata să îmi provoace un incendiu.

 Eram gata-gata să renunț la modernizare și să-l chem pe Dorel cu buldo când auditorul a început să-mi vină și cu soluții. Da, da! Soluții! Nu una, nu două! Trei variante de soluții mi-a servit! Am stat, ma cântărit, am gândit și, în final am purces la treabă. Cu programul auditorului în față pe post de Chivot al legii m-am apucat de renovări. Cum pereții exteriori arătau ca naiba și băgai mâna printre crăpături, m-am apucat întâi de consolidat. Am dat comandă de uși și geamuri noi, de-alea… termopane cu jdemii de camere de izolare interioare și în cercevea. Cam scumpe, dar trăiască unchiul și moștenirea lui! Până au venit geamurile și ușile m-am apucat și-am schimbat instalația electrică din casă. Cabluri noi, de calitate, tablou modern, prize și întreruptoare bune, ca să nu se ducă repede. Și dacă tot am refăcut instalația electrică am făcut pe dracu’ ghem și mi-am montat și sistem de iluminat pe LED, d-ăla șmecher, cu senzori de mișcare și cu temporizator! Șmecherie cu buton, nu glumă! Mi-am permis și aroganța să-mi instalez o centrală nouă, super deșteaptă. Vremurile în care mă încalzeam la calorifer electric apuseseră și eu nu puteam decât să fiu mega fericit!

certificat-energetic-24-ore

     În fine, până am întrat în iarnă mi-am pus căsuța la punct atât de bine că îți era mai mare dragul să stai în ea. Adică, încă îți este mai mare dragul să stai în ea, că de trei ani mă tot bucur de confort și căldură pe timp de iarnă. Acum șoriceii ar cam vrea să se mute înapoi în casă, dar nu mai au pe unde să intre că le-am astupat toate găurile din perete  iar la ușă păzește pisica, de data asta lenevind pe covor, nu rugându-mă s-o las afară la căldură. Băi, și bine-am făcut că am chemat auditorul energetic. Dacă mă luam după capul meu pătrat și bleg n-aș fi făcut treabă atât de bună. Adică, da, am știut că trebuie să izolez casa, am știut că trebuia să schimb geamurile, ușile și acoperișul, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut să fac celelalte schimbări care mă ajută acum nu doar să-mi păstrez casa la o temperatură corectă pe timp de iarnă, ci îmi țin și cheltuielile la un nivel minim. Optimizând aspectele de consum de energie electrică, de gaz și alte astea mă ajută să-mi păstrez și buzunarul „cald”, să nu-mi bată vântul prin el după ce vin facturile.

     Ai, gata! Mă duc să dau drumul la centrală. Stați relax! Nu plec prea departe! Doar până la telefonul mobil că mi-am pus aplicație! Dar parcă m-aș duce și până la frigider să iau o bere… Vorbim mai încolo, pa pa!

 

Articol pentru proba nr 13 din SuperBlog, probă sponsorizată de Enermed Impex SRL

 

Publicat în Super Blog

O săptămână, o pereche de jeanși, o poveste de nespus

     Nu știu ce se întâmplă pe la „alte case”, dar  eu mănânc pantaloni pe pâine. Nu trec niciodată mai mult de șase luni până ies din ei. De cele mai multe ori îi rup între picioare. Nu știu ce fac, cum reușesc, dar mă trezesc cu aeririse la bijuterii. Și nu, nu e de pantaloni, că ar fi de proastă calitate sau mai știu eu ce. Cheltuiesc o groază de bani să-mi aleg de fiecare dată pantaloni de calitate. Pur și simplu eu îi rup.

     Asta mi s-a întâmplat și acum. Am descoperit cu stupoare că o nouă pereche de pantaloni și-au dat duhul și am rămas doar cu o pereche de jeanși pe care-i păstram „de buni” cum ar veni. În mod normal n-ar fi o problemă foarte mare. Dar de data asta nenorocirea m-a prins în deplasare, departe de casă, la hotel și cu puțini bani la purtător. Și cu plecarea acasă amânată cu încă o săptămână din cauză de probleme tehnice. Dintr-o delegație de 3 zile m-am trezit că trebuie să rămân zece. Partea cea mai „frumoasă” e că toată săptămâna trebuie să merg la muncă, într-una din seri trebuie să ies cu șefii la cină, mai ies și cu colegii la bere și habar n-am cum o să mă descurc cu toate astea într-o singură pereche de pantaloni. dav

     Dar nu-i bai. Găsim soluții. În primă fază, începem „vindecarea”. Aruncăm la gunoi pantalonii găuriți. Pun pariu că angajații hotelului au găsit multe chestii „ciudate”  la gunoi când se făcea curățenia în camere, dar sigur n-au găsit niciodată o pereche de jeanși de bărbați găuriți în fund. Tare aș vrea să le văd expresia. După aruncarea răpciugoșilor, repede la magazinul din colț să cumpărăm o pungă de detergent. Am rămas într-o pereche de pantaloni pe care trebuie să-i port intens următoarele șapte zile, deci trebuie să fie și curați.

Acum, dacă pantalonii o să fie forjați următoarea săptămână, nu înseamnă că va trebui să port același rând de haine în fiecare zi. davVa trebui să combin cumva ce am la mine în bagaj în așa fel încât să nu-și dea lumea seama că port aceeași pereche de pantaloni. Așa că scot la control geamantanul și-mi întind pe pat lucrușoarele pe care le mai am la mine: un hanorac, o bluză cu mânecă lungă, patru tricouri și tricoul pentru muncă. Cele trei perechi de teniși și bineînțeles, singurii pantaloni rămași.

Pentru partea cu munca, e simplu: tricoul pentru muncă, tenișii ăia ușori și comozi și, normal, jeanșii. Voi fi îmbrăcat și comod și uzual. Totul este să nu trebuiască să stau în genunchi că o să fie bai mare. Bun, deci am rezolvat pentru cele 8 ore pe zi, de luni până vineri, cât timp sunt la muncă. Mai rămâne să rezolv pentru restul de ore, când am program liber și trebuie să ies prin oraș cu colegii și pentru seara cu șefii. Dar pe șefi îi rezolv ușor. Miercuri seara îmbrac bluza cu mânecă lungă, trag pe mine jeanșii, iau adidașii cei noi și gata. Off, sper doar că n-o să vină și ăia mari de la Sediu. Că în cazul ăsta ar trebui să fiu și eu mai prezentabil, totuși și-ar trebui să bag mâna în buzunar și să caut să cumpăr o jachetă ori un sacou ceva. Numai chef de căutat sacouri de bărbați n-am. Dar n-am ce face. Nu mă pot face de râs.

Luni seara o să ies singur la o plimbare prin parc. O să profit de faptul că e răcoare afară și-o să trag pe mine hanoracul. Se potrivește cu pantalonii. Sunt chiar asortat. O să-mi fie și cald și-o să arăt și bine. Mai tânăr, chiar.

Marți rămân în hotel. M-au invitat colegii de la Galați să văd meciul împreună cu ei. Au ei bere. Tricoul ăla amuzant cu „SHIFT+DELETE your oponent” o să fie perfect. Mai ales că joacă România. O să spun că e mesaj motivațional pentru tricolori. Iar jeanșii… normal, aceiași. Doar orice suporter vine la meci îmbrăcat în jeanși, nu? Sau nu?

Miercuri e seara cu șefii, deci am stabilit deja; joi mă întâlnesc cu colegul de la Sibiu la sala de ping-pong a hotelului. Am pus cu el un pariu și vreau să-l câștig. Tricoul polo o să-mi fie perfect. Adidașii cel ușori pe care-i țin pentru muncă o să-mi fie de folos și ei. Noroc că jeanșii îmi vin foarte comod și n-am probleme de mobilitate în ei. Doar să nu exagerez prea tare cu fandările, că n-am chef să rămân în chiloți până la sfârșitul săptămânii.

Pentru vineri am programat ieșirea la bere cu colegii. Ne vedem la un pub prin centru, nu foarte pretențios. Deci cred c-o să merg pe tricoul albastru. Ăla e preferatul meu. E cel mai ușor și cel mai răcăros tricou din câte am avut. Sau să-l iau pe cel negru cu mesaj?Oricare din cele două merge la pantalonii ăștia. De fapt, nu cred că am ceva în garderobă care să nu se potrivească la pantaloni.Hmmm… Colegii mei au obiceiul să devină glumeți de la 5-6 beri în sus, și mesajul de pe tricou le-ar da muniție. Mai bine rămân la cel răcoros. Și-așa că în pub o să fie cald tare.

Ei, planul e făcut. Cred c-o să rezist și-o să trec cu bine peste săptămâna asta. Nu puteam să trec peste delegație fără să am parte și de-o peripeție de-asta. Dar tot e mai bine decât data trecută când am uitat de ședința pentru care mersesem în deplasare și-am dormit ca ursul până la două după masă.

Ah! La naiba! Am uitat de cea mai importantă ținută și preferata mea! În fiecare seară când ajung înapoi în cameră după o zi plină mă bag în cea mai confortabilă costumație pe care o poate avea cineva: pijamaua mea!mde

Atâta timp cât nu mi se rupe pijamaua, n-am nicio problemă.

*Notă personală: La următoarea deplasare ia cu tine cel puțin patru perechi de pantaloni!

 

Această poveste este inspirată dintr-o întâmplare reală și a fost scrisă pentru proba nr 12 din SuperBlog 2018, probă sponsorizată de Answear.ro

*surse foto: arhiva personală

 

 

 

Publicat în Super Blog, Viață de vânzător

Cine e Costică și cum a început să scrie?

     Mulți dintre prietenii mei văd tot felul de postări pe pagina mea de Facebook cu articole scrise despre diferite chestii. Unii din ei nu prea înțeleg ce-i cu postările respective, o altă mare parte se miră și mă întreabă dacă sunt blogger și despre ce scriu și ce fac și cum îmi vin ideile de articole iar alții pur și simplu mă citesc și-atât. Pentru toți cei menționați mai sus m-am gândit că  ar fi frumos din partea mea să mă prezint, să le spun cine sunt și ce fac și, cel mai important, să le spun de unde a plecat nebunia cu blogul lui Costică.

     Eu sunt Costică! Îmi place să spun că nu sunt blogger, că mă joc de-a bloggingul. Una-alta cu Costică a apărut în online prin 2015, dar până atunci am mai cochetat cu bloggingul și înainte. Pe 1 mai 2010 intram pentru prima dată în lumea asta cu speranțe mari și mult entuziasm. Nu știam nimic despre ce presupunea să fii blogger. Mă uitam la cei care existau deja la vremea respectivă și-i admiram. Trebuie să recunosc, eram și puțin invidios pe ei pentru că reușeau să adune în jurul lor comunități frumoase de oameni. Așa că mi-am făcut și eu blog. Credeam că aveam multe lucruri de spus, așa că am pornit la drum. „Să bârfim” era numele dat blogului și speram să adun pe el mii, zeci de mii de oameni cu care să pot povesti despre orice, cu care puteam să râd și să mă simt bine, așa cum mă simțeam când mă întâlneam cu prietenii mei la o șuetă. N-aveam pe-atunci cunoștinte despre domenii și hosting și SEO și alte năzbâtii de-ale bloggingului. Voiam doar să scriu și articolele mele să fie citite de cât mai mulți oameni.

     Îmi aduc aminte și acum primul articol scris. Atacam în viteza a cincea oamenii caresabarfim merg la grătare de 1 mai și lasă mizerie în urma lor. Cumva, faptul că am deschis tot 1 mai blogul m-a împins să încep cu un articol dedicat zilei respective. Credeam că o să fie un articol care o să rupă gura târgului, că o să primească zeci, sute de comentarii și visam să-mi văd rândurile distribuite pe pagini de socializare așa cum vedeam alte articole distribuite la vremea aia.  Nu vă spun că în afară de prietenii de pe Facebook cărora le-am cerut, practic i-am implorat să intre, să citească și să comenteze, articolul n-a avut niciodată un alt cititor. Deși prietenii mă lăudau că am talent, că am scris bine și frumos și aveam oarece înclinații spre blogging totuși statisticile mele arătau 0 vizitatori cu 0 vizualizări zile la rând. În rarele momente în care apărea câte un rătăcit care citea, probabil pe sărite ceea ce am scris, inima îmi sărea din piept și mă gândeam că GATA! ăla era momentul! Cititorul ăla o să fie încântat de ce a găsit pe blogul meu, o să distribuie articolul și eu voi începe să fiu cunoscut. N-a fost deloc așa. Au mai urmat câteva articole în anul ce-a urmat, toate având aceleași rezultate dezastruoase. Nu reușeam să ies în evidență oricât de mult aș fi încercat, oricât de mult aș fi distribuit pe rețelele de socializare pagina, oricât de mult aș fi stresat oamenii din jurul meu.

     Nici nu aveam pe cineva care să mă învețe, să mă îndrume, să-mi explice și să-mi povestească ce presupunea să deții un blog, cum trebuia să-l întrețin, ce trebuia să fac pentru a câștiga ceva urmăritori sau cum puteam să-mi cresc audiențele. Pe vremea aia discuțiile despre domenii web erau pentru mine limbi străine. Deși mă întâlneam cu ele la fiecare pas, habar n-aveam ce erau domeniile. Așa că începusem să mă descurajez. Renunțasem deja la scris de câteva luni bune și uitasem de micul meu blog neștiut de nimeni. Asta până prin primăvara anului următor când cunoscusem o fată extraordinar de frumoasă după care mi se aprinseseră călcâiele și care, surpriză! era bloggeriță! Aveam în sfârșit pe cineva cu care să discut despre pasiunea mea îngropată (de fapt, credeam c-am găsit o modalitate să mă apropii de ea și s-o impresionez :)) ) Așa c-am încercat o resuscitare a blogului, fără nicio reușită. Fata a rămas, dar blogul și-a găsit într-un final tragicul sfârșit câțiva ani mai târziu după ce mă convinsesem că îl țineam deschis degeaba.

     În 2015 cum ziceam, a luat ființă Una-alta cu Costică. La îndemnul domnișoarei și tentat de premiile din competițiile de blogging am zis să-mi încerc din nou norocul și să revin în familie. Aveam o oarece maturitate, aveam ceva mai multe cunoștinte despre cum se face și ce presupune și aveam așteptări mai rezonabile decânt prima dată.

Din 2015 și până azi am crescut mult. Pe toate planurile. Nu mă compar cu marii bloggeri naționali, dar sunt mândru că articolele mele au ajuns la un număr destul de mare de cititori. Unele din ele mi-au depășit cu mult așteptările ajungând să atingă cote extraordinare (pentru mine). Încetul cu încetul mi-am construit un nume și-am început să am și câte-o colaborare pe ici pe colo, am început să câștig câte un premiu la competiții, am început să văd că oameni pe care nu-i cunosc și pe care nu i-am întâlnit niciodată ajung pe blogul meu, citesc articole și chiar găsesc informații utile.

     Mai am mult de lucrat, sunt conștient. Dacă vreau să trec la nivelul următor va trebui să-mi fac un obicei din a scrie regulat, va trebui să investesc nu doar timp ci și ceva finanțe, va trebui ca, la un moment dat, să mă gândesc chiar să-l părăsesc pe bătrânul WordPress și să-mi cumpăr un domeniu .ro. Dacă mă voi hotărî să fac pasul ăsta voi, puținii mei cititori veți fi primii care veți afla vestea și sper că o să fie o schimbare de bun augur pentru ca voi să vă bucurați mai departe de prostiile scrise de Costică.

 

  Articol pentru Super Blog 2018, proba nr 11

Publicat în Super Blog

Vacanță cu aventură sau vacanță cu ea?

     În ultimii ani, datorită noilor activități de la muncă,m-am plimbat destul de mult prin țară. M-am obișnuit să fiu departe de casă, să-mi petrec săptămâni întregi prin camere de hoteluri, trezindu-mă dimineața și întrebându-mă: „Ce am azi de făcut? La ce oră termin munca și mă întorc la hotel, la odihnă?” Măcar o dată în viață aș vrea să mă trezesc într-o cameră de hotel și să mă întreb: „Azi ce aventuri mă așteaptă? Ce-o să mai vizitez?

Nu mă înțelegeți greșit, în afară de deplasările în interes de serviciu am parte și de multe zile de concediu cu iubita mea. Zile minunate, cu odihnă și momente perfecte. Dar când mergem în concediu amândoi căutăm mai mult calmul și relaxarea. După oboseala acumulată într-un an de muncă preferăm să profităm de fiecare zi de vacanță și să lenevim cât mai mult. Pentru noi aventura se rezumă la o plimbare lungă spre cea mai apropiată atracție turistică sau o după amiază de leneveală pe șezlong cu o bere sau un cocktail și o carte în mână (bine, ea e cu cartea, eu cu berea sau cocktail-ul).

De asta spun că mi-aș dori o vacanță plină de aventură, de activitate. Aș vrea să experimentez și eu explozia de adrenalină și emoția descoperirii unui loc care să mă lase fără suflare. Aș vrea să-mi fac bagajul în grabă, să ies pe ușă și să plec. Nici măcar nu m-ar interesa unde. Din partea mea aș putea afla destinația doar când ajung. Atâta timp cât acolo aș experimenta aventura la cote înalte, chiar n-ar avea importanță unde. Sau aș putea intra pe pagina agenției de turism de aventură, aș pune degetul fără să mă uit pe orice destinație și aia ar fi!

     Și cred că asta o să și fac. Pentru că atunci când vine vorba să aleg destinația de vacanță îmi este întotdeauna greu. De asta o las pe ea să aleagă unde să ne petrecem concediile. Dar n-o să pot să o las pe ea. Dacă mi-ar alege ea vacanța probabil m-ar trimite prin Veneția sau Atena ori Paris sau orice destinație care n-are nicio legătură cu conceptul de Patagonia_FitzRoyExtreme Travel. Știu că mă iubește și vrea să mă știe în siguranță. Iar o expediție în Patagonia și Țara de foc, ori vreun safari în jungla africană nu îndeplinesc standardele ei de siguranță. Deci de data asta o să „aleg” eu. Sunt o multitudine de excursii personalizate, organizate pe grupuri și cu planificări foarte precise ale activităților, dar eu aș prefera oricând grupurile restrânse, eventual prietenii apropiați și atât. Mă văd urmărind elefanții și celelalte animale din grupul Big Five (cele mai mari 5 animale ale Africii); chiar unul din marile mele visuri este să pot observa din apropiere rinocerii.

Mi-aș dori chiar să merg la scuba cu rechinii. Nici în glumă nu i-aș putea spune iubitei că vreau să înot cu rechinii în Africa de Sud. M-ar lega de mâini și de picioare și m-ar încuia în casă până la bătrânețe, doar ca să se asigure că nu-mi pun viața în pericol într-o asemenea aventură. Și dacă n-o să am totuși curaj să mă aventurez în apele periculoase alături de rechini, măcar un traseu de hiking aș putea încerca. O vizită pe la picturile rupestre din Lesotho ar fi de vis. În plus, astea nu-s activități atât de periculoase. Aș putea s-o iau și pe duduie cu mine la așa ceva. Nu s-ar speria.

     Până la urmă cred c-ar fi o idee mai bună să mă axez mai mult pe drumeții, vizite în locuri minunate, urmărit animale sălbatice de la distanțe sigure și plajă lângă ocean cu un coktail în mână. Știu că mă atrag chestiile periculoase și adrenalina, dar parcă m-aș simți vinovat să plec într-o asemenea aventură și pe ea s-o las acasă doar pentru că e mai „periculos” decât vacanțele noastre obișnuite. Off, decizii, decizii! Oare-aș putea s-o conving în vreun fel să sară în apă și să fie înconjurată de rechini fioroși? Încă nu pun degetul ăla pe nimic…

Articol pentru Superblog 2018

Publicat în Super Blog

Am învățat din greșeli să fiu cel mai bun

     Unul din primele joburi pe care le-am avut a fost acela de ospătar. Credeți-mă când vă spun, nu multe joburi se pot compara cu ospătăria, mai ales când o practici pe litoralul românesc. Numărul extraordinar de mare de turiști făcea ca de foarte multe ori ca restaurantul să fie dat peste cap. Comenzi încurcate, care nu ieșeau la timp sau nu mai ieșeau deloc, băuturi care ajungeau la masa greșită și o pizza care ajungea la o masă unde se comandase ciorbă, astea-s doar câteva din încurcăturile pe care le întâmpinam zi de zi. Dar un ospătar adevărat le rezolvă pe toate cu eleganță și stil pentru ca, în final, clientul să se ridice de la masă mulțumit.

     Astăzi îmi deschid propriul restaurant. După ani și ani de când n-am mai avut nicio treabă cu ospătăria, am decis să-mi deschid afacerea mea în buricul Iașiului.  Mi-a fost puțin mai ușor cu pregătirile, având ceva experiență din trecut cu restaurantele în care am lucrat, dar foarte multe aspecte s-au schimbat. Activitatea unui restaurant nu mai este ca acum câțiva ani. Pretențiile au crescut și clienții așteaptă de la fiecare cârciumar să fie tratați ca la un restaurant cu stele Michelin. Și nu e rău să fie așteptări mari. Chiar nu e rău deloc. În general oamenii care primesc mai mult, sunt dispuși să plătească mai mult.

     N-am reușit să deschid un restaurant cu stele Michelin, sincer nici nu mi-am propus asta, dar vreau ca experiența clienților mei să fie excepțională în fiecare moment până la plecare pentru că doar așa se vor întoarce la mine și doar așa voi prospera. Se spune că un om nemulțumit de servicii va spune încă altor nouă persoane nemulțumirea lui. Și asta înseamnă zece clienți pierduți la fiecare om care-ți iese nemulțumit pe ușă. Folosindu-mă de experiențele trecutului, am reușit să pun la punct un sistem care corecta toate greșelile pe care le-am observat de-a lungul perioadei mele de ospătărie. Bine, nu l-am pus eu la punct. Este vorba despre un sistem de gestiune stocuri și marcaj mobil cu ajutorul căruia pot satisface nevoile clienților cu un minim de efort. Concret, de fiecare dată când un client îmi calcă pragul restaurantului, ospătarii mei sunt pregătiți din toate punctele de vedere.  De exemplu, dacă un om vine și dorește să comande un fel de mâncare, ospătarul îi poate spune imediat dacă acel produs nu mai există pentru moment la vânzare și îi poate recomanda un preparat înlocuitor.

aaaaaaa

     Mai mult decât atât, gândindu-mă la problemele pe care le întâlneam în trecut, pot spune că un software POS Restaurant mă scoate din belelele pe care le întâlneam pe vremea când ospătăream eu. Cum? Simplu! Îmi aduc aminte când bucătarul nu înțelegea ce am scris eu pe bilețelul de comandă și în loc de salată asortată fără castraveți înțelegea salată asortată extra castraveți sau, când clientul dorea cartofi piure cu unt și bucătarul îi făcea cu margarină. Acum nu mă mai întâlnesc cu aceste probleme. E simplu. Ospătarul preia comanda pe un PDA, comanda este trimisă automat către departamentele vizate, fie că este vorba de bucătărie, bar sau pizzerie și de fiecare dată când un client are o cerință specială ospătarul are pisibilitatea să menționeze clar și concis pentru ca bucătarul sau barmanul ori pizzerul să știe exact ce are de făcut.

Uite de asta eu voi avea succes cu restaurantul pe care tocmai l-am deschis. Pentru că am învățat din greșelile patronilor mei din trecut și am învățat să le corectez.

 

Pentru Superblog 2018