Publicat în Super Blog

Capitolul XVIII – Gala Spring SuperBlog 2019 a deschis sezonul estival la Hotel Miorița din Neptun

     În perioada 1 martie- 18 aprilie s-a desfășurat cea de-a 18-a ediție a competiției de blogging creativ (sau advertorial?) SuperBlog. N-o să vă povestesc prea multe despre competiția în sine pentru că a trecut atât de repede pe lângă mine încât nici nu mi-am dat seama când era 1 martie și când am primit notificarea pentru deadline-ul ultimei probe. Pe scurt, însă, la ediția asta de Spring SuperBlog s-au aliniat la start 130 de bloggeri. 119 au participat la cel puțin una din cele 18 probe iar 50, cei mai curajoși, s-au bucurat la final de statutul de FINALIST (adică au participat la toate cele 18 probe ale competiției).

     Din punct de vedere financiar, ediția aceasta de primăvară a fost extrem de bănoasă. Premiile au fost dintre cele mai mari, unii sponsori oferind câștigătorilor până la 1500 de lei cash. Cu toate astea, eu n-am pus mâna pe niciun premiu și asta a fost puțin cam nașpa pentru mine, deoarece eu nu ascund deloc faptul că particip din toamna lui 2015 la competiție în mare parte pentru premii.

57935989_10218754612397154_7403933219214589952_n

     Că tot am ajuns să vă spun despre mine, eu m-am descurcat binișor și de data asta. Ca de fiecare dată ținta mea a fost să iau numai note de peste 90, ca de fiecare dată n-am reușit să ating aceaastă performanță. Locul ocupat la finalul competiției a fost 12, dar cum spuneau prietenii mei la Gală și înainte de ea, am luat locul 1 la băieți. Am zis și în discursul de acolo, o zic și acum, nu m-a încântat deloc acest loc 1 la băieți. Am vrut s-o spun atunci, în fața tuturor, dar mi-a ieșit altceva din gură. Acum profit și vă spun de ce nu mă încântă locul 1 la băieți. În această competiție nu există băieți și fete. Există doar bloggeri, cum ar zi ce Emil. Așa că, singurul loc 1 care m-ar fi încântat ar fi fost locul 1 la bloggeri.

3-5 mai, zile de Gală la Hotel Miorița în Neptun

 

     Ca de fiecare dată, la finalul competiției, organizatorii încearcă să-i împace pe cei supărați pe probe, pe sponsori, pe jurizări, tastaturi, căderi de internet exact în preajma deadline-ului sau pe orice karme nefavorabile punând la cale o întâlnire frumoasă în care spiritele să se calmeze și lumea să se simtă bine. Gala Super Blog, sau Spring Super Blog în cazul ediției de primăvară.

     De data asta întâlnirea a avut loc la malul mării, în Neptun, iar gazda noastră a fost Hotelul Miorița din Neptun, gazdă care a și participat la Spring-ul acesta cu o probă.hotel Miorita Neptun

Deși oamenii sunt în plin proces de modernizare a hotelului, au făcut eforturi susținute ca să ne poată asigura un weekend cât mai frumos și o petrecere perfectă. Hotelul are 360 de camere dispuse pe 3 corpuri. E imens! Cu toate astea, oamenii s-au mobilizat și au pus la punct unul din corpuri special pentru noi. Da, hotelul și-a deschis porțile în week-endul 3-5 mai numai pentru superbloggeri. Și dacă nu vă dați seama, pentru un hotelier este un efort supraomenesc să deschidă și să țină funcțional un spațiu atât de mare chiar și pentru 3 zile.

Oamenii ne-au primit cu brațele deschise și cu zâmbetul pe buze. Fără exagerări, în jurul meu n-am văzut decât oameni zâmbitori, bucuroși să ne vadă și dornici să ne fie de folos în orice moment.

     Deși noi am „deschis” sezonul estival pentru Hotelul Miorița, oamenii s-au asigurat că toate cele necesare ne vor fi la îndemână. Ba chiar ne-au asigurat toate mesele pe toată durata șederii (sincer, dacă n-ar fi făcut-o, ne-ar fi fost cam greu să găsim unde să mâncăm, având în vedere că era începtul lunii mai). Ne-am făcut noi un moft și-am luat un prânz la un restaurant tătărăsc în apropiere și pe bune că bine am făcut! Am mâncat acolo pentru prima dată în viața mea cus cus și, tot o premieră a fost cafeaua la nisip. Din păcate, foamea și-a spus cuvântul și până să-mi dau seama că n-am „împozat” bunătatea din farfurie, am devorat mâncarea, practic, am inhalat-o. S-au bătut turcii la gura mea, ce mai! Vă las, totuși cu o poză (noroc de Daniel) făcută după ce ne-am umplut burțile. Luați aminte, e doar o mică parte din gașca nebună care s-a adunat la Neptun pentru Gală.

59728004_10156750661069442_7630739769122619392_o

     Seara de vineri s-a încheiat cu o sesiune de socializare offline, după cum i-a spus Claudia (Claudia e mama răniților, tartorul superbloggerilor, bau-bau și mediatorul nostru, adică organizatoarea competiției SuperBlog -alături de Albert, normal – fără de care pot să jur că totul ar lua-o razna pe-acolo și fără de care sunt convins că Super Blog n-ar fi ajuns la majorat). Așadar, socializare offline, adică lumea s-a adunat în restaurantul hotelului și s-au depănat povești și amintiri (și pe la unele colțuri înjurături sau critici la adresa unora dintre sponsori).  N-am rezistat prea mult din cauză de oboseală după drum lung, dar cât a durat, a fost frumos și m-am simțit bine.

Nicio Gală fără să-nvățăm ceva nou!

 

     Ziua de sâmbătă a fost plină. Pe bune că plină! După un mic dejun copios la restaurant, ne-am grupat care cum am putut și-am luat calea Mangaliei unde Directia de cultură și sport Mangalia ne-a oferit un tur ghidat prin Muzeul de Arheologie, dar și prin oraș urmărind istoria vechii cetăți de mii de ani. Nu mă dau în vânt după istorie sau arheologie, dar turul acesta ne-a dat ocazia să vedem lucruri pe care niciun turist nu le vede când vine în concediu la mare. Cum am fi aflat altfel că există în Mangalia un hotel de 5 stele la subsolul căruia se poate vizita un sit arheologic sau că în curtea moscheei Esmahan Sultan se află unul din cele mai vechi cimitire din Mangalia? Cu siguranță dacă veneam aici în concediu n-as și ascultat chemarea muezinului (bine, impropriu zis ascultat din moment ce ne-am îndepărtat de moschee înainte de a începe chemarea și am ascultat-o de la cațiva zeci de metri distanță, cu un ochi la niște motănei murdărei. Dar am auzit-o, mi-a plăcut și mă bucur că mi s-a oferit această oportunitate.

 

 

     După mica, dar obositoarea vizită prin Mangalia ne-am întors la hotel în Neptun ca să ne pregătim pentru evenimentul care ne-a adunat, de fapt pe toți în acest loc într-un weekend călduț de mai: Gala! Înainte de asta, însă, am dat o tură pe plajă pentru că nu se poate să ajungi pe malul mării fără s-o vezi și s-o simți pe pielea ta. Bine, am simțit-o doar pe degetul mare de la picior pentru că era rece în draci, dar cel puțin ne-am plimbat puțin în picioarele goale pe plajă și-am simțit briza în nări.

 

 

Gala Spring Super Blog 2019 și petrecerea de după…

 

     A venit și momentul mult așteptat. O grămadă de superbloggeri în același loc, scoși în față ca la tablă în liceu. Adică Gala, momentul ăla când adunăm laurii muncii noastre din timpul competiției. Bine, laurii i-au adunat doar unii. Majoritatea ne-am adunat forțele să nu ne uităm urât la cei care plecau de la microfon cu mâinile pline de premii. Eu am plecat cu diploma și cu o pungă de produse cadou de la Farmec, produse care-au ajuns în punga duduii, pentru că aparent, îi sunt mai folositoare ei decât mie.

Discursul meu, ca și celelalte de la Galele precedente a fost sub-mediocru și m-am bucurat că am scăpat repede de privirile celorlalți, chiar dacă am făcut-o cu una din cele mai slabe glume din portofoliul meu.

     Ca o observație personală, Gala din această primăvară a fost sub semnul „criticii”. O bună parte din superbloggerii care au ieșit în față și-au spus câteva cuvinte despre experiența lor de-a lungul competiției sau despre orice au vrut ei să vorbească, au simțit nevoia să critice greșelile pe care le-au comis unii sponsori la jurizarea probelor propuse și să tragă un semnal de alarmă care sper din inimă să fie auzit. Cel mai important aspect care a tot fost discutat este problema transparenței. N-o să intru prea mult în detalii, dar tot o să spun că încă mai aștept ziua aia în care toți sponsorii participanți la SuperBlog vor cere să scriem despre mere și vor juriza exact merele noastre. Un mare thumbs up pentru un sponsor nou care s-a dovedit a fi absolut genial și care a ridicat ștacheta la nivelul zece milioane. E vorba de băieții de la Dodo Pizza pentru care am căpătat o simpatie enormă. Promit să-i vizitez când ajung pe la București și promit să halesc o pizza bună de la ei. Hats up pentru Vadim, membru al juriului pentru probele Dodo Pizza și-mi pare rău că nu l-am cunoscut la această Gală. (Pentru că n-a venit, nu pentru că l-am evitat :)) )

 

Petrecerea a început cu cina, în timpul căreia gazdele ne-au bucurat privirile cu un număr impresionant de dansuri populare și țigănești, dar și cu o prezentare de modă din care n-am reușit să văd nimic din cauză de ieșit șa țigară. Am reușit, totuși, să captez puuuțin din prezentarea de modă:

mde

 

     După toată distracția cu dansurile și prezentarea de modă și după ce am reușit în sfârșit să mâncăm, a început petrecerea. Timid la început, dar DJ-ul care s-a ocupat în seara aceea de petrecerea noastră a știut cum să ridice oamenii la dans și să le stârnească pofta de zbânțuială. Ca la fiecare Gală eu m-am ținut departe de ringul de dans și am preferat să povestesc câte una sau alta liniștit la masă cu prietenii. Cu prietenii și cu Emil pentru că nu prea voia să ne dea pace! Glumesc, chiar și el a fost o prezență plăcută la Gala asta, dar să nu-i spuneți, că și-o ia în cap. A urmat tortul după care ușor-ușor ne-am retras la odihnă în cameră pentru că a doua zi urma să refacem drumul spre casă.

Pentru duminică dimineață ni s-a pregătit o altă surpriză amuzantă, la care din pacat noi n-am reușit să participăm. Cei care au avut timp, însă, s-au distrat la Parc Aventura Paradis Land din Neptun și din ce-am înțeles, chiar a fost mișto. Noi, însă, ne distram cu trenul ciu-ciu spre București.

 

     Cam asta a fost Gala  și petrecerea de majorat a SuperBlog-ului. Sunt convins că am sărit peste multe care ar fi meritat menționate, dar dacă aș sta să vă povestesc tot ce s-a întâmplat în acele 3 zile super faine m-ar prinde 1 septembrie și aș putea folosi articolul ăsta pe post de articol de înscriere la SuperBlog-ul de toamnă. Și nu cred că vreți asta…

Reclame
Publicat în Super Blog

Un blog neobișnuit și-un banc misogin m-au pus pe gânduri

Îmi place să iau prânzul la restaurante și pizzerii. E, într-un fel, momentul meu special din zi. Recent am descoperit o pizzerie mai neobișnuită. Cum neobișnuită? Păi, oamenii se ridicau de la masă și intrau în bucătărie ca să vadă cum le era preparată pizza. Alții, mai leneși, urmăreau activitatea pizzerului de pe telefonul mobi.. Ei bine, ieri cum stăteam eu așa relaxat și mâncam în pizzeria neobișnuită am auzit un banc. Unul ce ar putea fi catalogat cu ușurință puțin (sau mai mult) misogin, care suna cam așa: Dar știți ce, mai bine vă spun la final bancul. Așa vă țin curiozitatea la cote înalte și vă fac să treceți prin toată povestea. Nu trișați că nu-i frumos!

Pizzeria asta neobișunită e altceva decât locurile pe care le frecventez eu. Este un loc foarte familiar în care te simți bine indiferent de starea pe care o ai. Oamenii care lucrează acolo îți lasă impresia că vin la muncă de plăcere (ceea ce e foarte ciudat pentru noi, românii), zâmbesc mereu și au profesionalismul în vene mai ceva decât am eu

Screenshot_2019-04-16 🍕 Pizzeria din Virtutii, 1E Comanda Dodo Pizza Bucuresti Livrare gratuita in 45 minute sau pizza gra[...]
cafeaua la prima oră a dimineții. Au atâta încredere în ceea ce fac și un respect pentru clienți atât de mare încât îți permit să intri în bucătărie să vezi cum îți prepară pizza. Într-o duminică am trecut pe la ei, doar așa, de dor și când am intrat în pizzerie m-am speriat. Puzderie de copii peste tot pe unde vedeai cu ochii. Cică duminica e ziua dedicată lor și la ora prânzului ăștia mici se distrează cu animatori și alte nebunii. Am luat decizia: duminica îi las pe copii să meargă la Dodo, eu mă mulțumesc cu celelalte zile din timpul săptămânii. Mai puțin sâmbăta… și miercuri. Miercuri am prânzurile cu colegii.

Nu mi-a luat mult timp până să decretez că a devenit pizzeria mea preferată. Încet-încet i-am descoperit pe oameni și cu fiecare zi trecută mă îndrăgosteam mai tare de ei. (Nu în sensul ăla, bă!) De curând am aflat că cei de la Dodo au și un blog. Cum altfel decât un blog neobișnuit, la fel ca pizzeria și cum și eu sunt blogger, am intrat imediat să văd cum se descurcă „concurența”. Nu e rău, dar nici cei mai cei nu sunt. Blogul Dodo Pizza pe care și l-au deschis are potențial și cred că în curând va crește măricel. Dacă se ocupă de el cu aceeași pasiune pe care au investit-o în afacere, sunt pe drumul cel bun. Dacă nu, nu.

Dar să revenim la bancul pe care l-am auzit în după-amiaza aia…

Gura bate…

Exact! Există o vorbă din bătrâni care ilustrează perfect adevărul despre o gură „slobodă„. Gura bate curul (scuzați franceza). Știu că unii mă vor înjura pentru bancul ce urmează să vi-l spun, dar l-am preluat și îl voi menționa doar pentru învățămintele „conexe” pe care le-am putea trage din el. Nu sunt de acord nici cu violența, dar nici cu

cearta pinterest
obediența niciuneia dintre părți într-o relație. Egalitatea și respectul ar trebui să fie la ordinea zilei. Însă, există o grămadă de situații în viața de zi cu zi când ar cam trebui să gândim înainte de a deschide gura. Eu știu cel mai bine, mă regăsesc perfect în situația dată. Nu odată am avut de tras de pe urma gurii mele rele. Mi-am luat-o de atâtea ori pentru că n-am știut când să mă opresc din vorbit, că aș putea scrie un manual în cinci volume despre asta. Și pe urmă ar trebui să-l studiez ca să învăț și eu ce am de făcut. Și pe plan profesional, dar și personal pentru că nici cu prietena mea nu știu când să-mi țin gura sau când trebuie s-o las mai moale.

M-am născut încăpățânat. Berbec, deh! Atunci când cred sau știu că am dreptate, merg cu dreptatea mea până-n pânzele albe. Chiar dacă sunt conștient că îmi poate face rău, nu renunț la dreptatea mea nici în ruptul capului. De multe ori greșesc și-mi dau seama pe parcurs. Dar ce credeți? Sunt eu în stare să pun frână și să trec în modul „R”? (R de la reverse, nu de la rachetă). Normal că nu! Mă afund în prostie până la capăt! Bine, mai am și momentele mele inspirate când mă opresc la timp, dar la timp pentru mine e întotdeauna prea târziu pentru ea. Și uite-așa, cum-ne-cum, mă trezesc în corzi numărat de arbitru. Indiferent că am dreptate sau nu.

Nici la muncă n-o duc prea bine din

no brakes
punctul ăsta de vedere. Să nu credeți că-s cuminte. În fiecare an la evaluarea profesională îmi spune șeful că ar trebui să mă mai temperez și să îmi mai controlez reacțiile. Acum, să nu credeți că-s vreun nebun scăpat de la „glumeți” și că n-am ce căuta printre oamenii civilizați, dar pur și simplu nu suport când oamenii te tratează altfel decât uman. Și am o serie de întâmplări trăite în ultimii opt ani pe care dacă le-ați citi v-ați da seama că aici nu descriu decât extrem de vag cât de prost stau la capitolul ăsta. Ați văzut vreodată miniseria australiană Rostered on? Dacă da, vă puteți imagina cam pe unde mă situez.

Să nu credeți, sunt perfect conștient că nu e ok ceea ce fac și că în special în retail (unde lucrez eu) n-ar trebui să facă nimeni așa ceva. Însă nu pot să mă abțin când văd un client călcând în picioare demnitatea vânzătorului doar pentru că e „cetățean european care are drepturi”. Sunt regulamentul ambulant al colectivului, cunosc legile după care funcționăm și toate directivele ca pe Tatăl Nostru, dar când vine vorba să le pun în aplicare se aprinde un beculeț roșu acolo la creieraș care-mi spune că ceva nu este în regulă și că este de datoria mea să intervin. Și-s prost, că intervin! Mă iau după capul meu! Uneori am câștig de cauză și satisfacția că mi-am făcut treaba exemplar și regulamentar, dar alteori mă aleg cu o beșteleală ca-n filmele cu tâmpiți.

Succesul unora, sursă de inspirație pentru mine

Vă spuneam undeva mai sus, că cei de la Dodo Pizza s-au apucat de blogging și că am început să-i citesc. Tot trecând așa, de la un articol la altul mă gândeam cât de diferit sunt eu față de conceptul pe care l-au îmbrățișat ei și câte am de învățat de la niște oameni ca ei. Mi-ar prinde bine un training în bucătăria lor, printre oamenii ăștia care fac totul în interesul clienților (și mi-ar prinde și mai bine dacă mi-ar da voie să bag în mine câteva pizze în timp ce învăț să-mi controlez „berbecismele”). Sunt convins că au și ei frustrările lor, supărările lor și momentele în care simt că nu mai pot. E o echipă de oameni, la urma urmei! Dar se pricep atât de bine să nu le arate clienților părțile astea ale lor încât ajungi să crezi că oamenii ăștia sunt veșnic veseli. Zi și noapte. Și unii dintre ei chiar sunt, după cum citeam într-un interviu de la ei de pe blog.

Cred că e timpul să vă spun și gluma pe care v-o tot promit de la începutul poveștii, dar vreau să vă mai țin câteva momente în priză pentru că vreau să fiți martorii unei promisiuni. O promisiune pe care mi-o fac mie, dar și clienților mei, colegilor, șefilor, persoanelor importante din viața mea, iubitei mele și viitorilor mei copii (da, la plural), când or veni.

803bb94763df74b87102d3c6bb0cb841

M-am lăsat inspirat de toate poveștile frumoase găsite pe blogul neobișnuit. M-am uitat la oamenii ăștia și am înțeles că se poate. Se poate să te abții atunci când îți vine să-i înjuri, se poate să te gândești de două ori înainte de a da o replică, se poate să zâmbești pentru că nu e vina clientului atunci când tu ai probleme acasă, se poate să îți ții gura atunci când pe iubită o apucă pandaliile și țipă la tine chiar dacă ea a greșit. Și dacă tot se poate, am zis că trebuie să încerc. Trebuie să-mi impun să încerc să fiu mai bun, să nu mă mai enervez la orice pas, să tac atunci când mintea vrea să spună o răutate, să-mi potolesc setea de dreptate atunci când mă ocărăște pentru ceva ce-am făcut acum cinci ani și pentru care mi-am cerut scuze de zeci de ori, deja. De asta promisiunea mea față de mine, pariul meu cu mine este că voi începe să tac mai mult. Voi începe să fiu mai cuminte, mai cumpătat și mai relaxat.

Bun, v-am ținut destul de mult pe-aici. În eventualitatea că ați ajuns până aici cu cititul (și nu ați trișat să citiți direct finalul), vă las cu bancul mult promis. Ăsta este bancul auzit într-o pizzerie neobișnuită, care m-a făcut să-mi fac promisiunea aceasta prin care sper că-mi voi face viața un pic mai frumoasă:

„Femeia intră pe ușa medicului toată vânătă la față:

-Domnule doctor, nu știu ce să mă mai fac! De câte ori vine seara beat mă bate! Uitați-vă la mine cum arăt!

-Doamnă, problema e cunoscută și am și soluția. Uitați, luați ceaiul ăsta și de câte ori vine acasă băut, faceți gargară timp de o oră cu ceai. O să vedeți că n-o să mai aveți probleme

După câteva săptămâni femeia se întoarce la medic, extrem de veselă și „neatinsă”

-Domnule doctor, e incredibil! Ceaiul dumneavoastră chiar funcționează! Cum e posibil așa ceva?

-Păi, doamnă dragă… dacă aveți gura ocupată cu altceva…”

Articol pentru ultima probă din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Dodo Pizza – pizzeria neobișnuită

*surse foto: pizzerianeobisnuita.ro; pinterest

Publicat în Super Blog

Unde?

     Când eram copil, cea mai frumoasă vacanță pe care o puteam petrece era în bătătura bunicilor, la țară. Abia așteptam să terminăm școala ca să plecăm. Pentru noi nu exista destinație de vacanță mai perfectă decât la mamaia și la tataia. Zilele petrecute pe malul gârlei cu copiii din mahala, serile în leagănul din fața casei jucând toate jocurile pe care le știam, toate astea erau pentru noi perfecțiunea întruchipată. Chiar dacă alți copii ne povesteau la întoarcerea acasă despre vacanțele lor la mare, la munte, la bulgari sau mai știu eu prin ce locuri mai mult sau mai puțin exotice, nouă ni se părea tot vacanța noastră mai tare.

     Cu timpul, preferințele s-au schimbat și acum n-aș da un concediu în Grecia pe o săptămână la bunici. Bine, adevărul este că în casa bătrânească azi nu mai este decât mamaia, iar copiii din mahala au dispărut și ei pe la casele lor, s-au împrăștiat în lume și au și ei copiii lor acum. Și cum odată cu vârsta vin și banii, acum am și eu posibilitatea să-mi aleg singur destinațiile de vacanță. Sunt indecis, am redus opțiunile la Bulgaria și România, dar cum să alegi atunci când peste tot vezi numai imagini spectaculoase din zeci și sute de locuri? Cum să alegi când toți prietenii îți povestesc cât de frumos a fost acolo, cât de bine s-au simțit dicolo, ce servicii minunate au primit nu-știu-unde și tot așa? Când pentru tine singurele vacanțe au fost acasă la bunici și te-ai simțit atât de bine de fiecare dată acolo, cu siguranță ai nevoie de sfaturi pentru a lua decizia corectă. Și ce faci când ai nevoie de informații cât mai precise? Activezi planul de urgență „Vacanță vara 2019″ și apelezi direct la sursă. Pun mâna pe telefon și-mi sun un fost prieten din facultate, un bulgar amuzant cu care am speriat multe bodegi din Iași în timpul sesiunilor. S-a întors acasă imediat după facultate și acum e nu știu ce atașat pe lângă Ministerul Turismului de acolo sau ceva de genul ăsta. Convinge-mă în cinci minute să-mi fac vacanța de vară la voi și nu în România, prietene! Ăsta nici nu clipește că-mi și răspunde: N-am nevoie de cinci minute tovarășe! Îți spun un singur lucru: răkia noastră! Cu greu îl conving să ia în serios rugămintea mea și începe:

     Bulgaria-Varna

Bă, în afară de plajele noastre de la Marea Neagră care sunt mult mai frumoase decât la voi, aș putea să-ți spun că trebuie neapărat să vezi Bulgariapădurea de piatră de la Varna. Ți-am mai povestit despre ea, dar nu ți-am spus niciodată că acolo o să găsești, probabil, cel mai alb nisip pe care l-ai văzut vreodată. Și cel mai fin. Tot pe lângă Varna trebuie să vizitezi Cetatea de la Provadiya. Când ajungi acolo o să înțelegi de ce trebuie s-o vezi. Să traversezi podul de lemn, dar doar dacă nu ai rău de înălțime! E undeva la vreo 160 de metri și sub el se vede superb orașul Provadiya. E unul din cele mai instagramabile locuri pe care le poți vizita. Și gata, mi s-au terminat cele cinci minute, deși știu sigur că te-am câștigat de la răkie.

     Nu mai zăbovesc prea mult cu amicul meu la telefon și încep să caut pe cineva care să-mi vorbească frumos despre destinațiile turistice de la noi. Vreau să primesc informații pertinente în baza cărora să pot decide de unde voi posta pe Instagram pozele cu hashtag sejur 2019 în vara asta. Telefonul din nou îmi este de folos. De data asta apelez la un alt expert în turism – de fapt, o expertă. Fosta mea profesoară de geografie din liceu de care eram în secret îndrăgostit și care acum a ajuns consilier pe turism pe la Primărie de câțiva ani. Și mai e și mare blogger de travel pe deasupra.

Romania-Corvins-Castle-with-wooden-bridge-Hunedoara

     Dacă vrei să vizitezi România, trebuie neapărat să ajungi pe la Castelul Huniazilor de la Hunedoara. Probabil ai auzit despre el sub denumirea de Castelul Corvinilor. Are peste 500 de ani și o arhitectură spectaculoasă. Treci pe la Sinaia să vezi Castelul Peleș, mergi să vezi Transfăgărășanul, du-te în nordul Moldovei să vizitezi mânăstirile și respiră aerul proaspăt din munții Maramureșului. Du-te la Dunăre, la Orșova să vezi chipul lui Decebal și coboară în peșterile din Munții Apuseni. Sunt mult prea multe destinații pe care ți le-aș putea recomanda, însă ia-le ușor, pe rând. Ai timp toată viața să călătorești și e păcat să nu le vezi pe îndelete pe fiecare în parte. Acordă-ți câteva zile bune atunci când te hotărăști să faci o vizită prin țara noastră pentru că la fiecare pas ai câte ceva frumos de văzut.

     Mai mult încurcat decât lămurit am început să pun în balanță cele povestite de cei doi prieteni ai mei și  de locurile pe care mi-au recomandat să le vizitez. Deși mă tentează foarte tare să merg să văd cu ochii mei pădurea de piatră și toate locurile frumoase de pe lângă Varna (bine, și răkia aia bulgărească), frumusețile patriei îmi par totuși cel puțin la fel de ofertante și e bine știut că peste tot în România, oaspeții sunt tratați cu băuturi bune. Total neconvins am decis să apelez la un nou expert și să mă las pe mâna lui. Voi merge în vacanță cu Christian Tour și mă voi lăsa cu încredere pe mâna lor pentru că în atâția ani de activitate, sigur au învățat ei două-trei lucruri despre cele mai frumoase locuri din lumea asta, perfecte pentru o vacanță. Sper doar să nu-mi placă prea tare și să nu devin dependent de vacanțe pentru că în cazul ăsta, nu mai scapă de mine. O să trebuiască să-mi facă un card VIP!

christiantour

 

Articol pentru proba nr 17 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Christian Tour.

*surse foto: Cristian Tour; Pinterest

Publicat în Super Blog

Cât de ușor îți poți plănui concediul când ai vouchere de vacanță

     Când am ales tichetele de vacanță în detrimentul banilor pe post de primă de vacanță, a fost cea mai bună alegere de anul ăsta. Mă gândeam la început că e puțin stupid să le accept, chiar dacă aveau valoarea mai mare decât dacă primeam banii cash. Nu știu de unde mi-a venit ideea că nu sunt multe unități turistice la care să le pot folosi, mă simțeam cumva constrâns să aleg dintr-un număr extrem de restrâns de variante. Am zis să risc, totuși, să văd cum o să fie. Bani de concediu oricum aveam destui și mă gândisem că dacă n-o să folosesc voucherul în concediu, o să îmi prindă bine în vreo escapadă pe undeva în restul anului.

     Zis și făcut, cum a dat primăvara m-am apucat să caut destinații de vacanță pentru concediul din vară.  Anul ăsta, conform înțelegerii cu „șefa” am ales „muntea„, cum îi place ei să-i zică. N-a zis unde la munte, deci aveam, oarecum libertatea de a alege. Îmi doresc de foarte mult timp s-o conving să vizităm Maramureșul istoric și acum s-a ivit oportunitatea. Anul trecut am fost singur într-o vizită scurtă prin Maramureș și m-am îndrăgostit de toată zona. Peisaje, oameni, locuri, totul pare smuls dintr-un basm acolo.

     Pentru că este o misiune imposibilă să găsești de capul tău o unitate de cazare care acceptă tichetele de vacanță, m-am orientat spre, posibil, singurul site care te scapă de corvoada acestor căutări. Contrar așteptărilor mele, este destul de ușor să găsești cazare și să folosești voucherele. Cei de la Travelmint muncesc de zor pentru noi și au adunat laolaltă mii de unități turistice unde-ți poți cheltui cu ușurință tichetele. Ei au găsit și au postat pe site-ul lor unități de cazare din toată țara și de toate categoriile, de la hoteluri scumpe la pensiuni, case de vacanță sau campinguri. Printr-un sistem de rezervări online extrem de facil, te pun în legătură cu hotelierii pentru a-ți asigura vacanța perfectă.

     Procesul de căutare și rezervare sunt, contrar așteptărilor extrem de simple. Ca pe orice site de booking găsești unitățile de cazare după orice categorii vrei tu. Județ, oraș, tip de cazare – hotel, pensiune, casă de oapeți etc. Fiecare opțiune care-ți este afișată este însoțită de toate informațiile necesare. Adresă, facilități, fotografii, chiar și review-uri din partea altor clienți care au fost găzduiți în trecut acolo și un preț estimativ. Estimativ pentru că de obicei, după cum știm, prețurile cazărilor diferă de la un sezon la altul ori de la un număr de turiști la altul.

Screenshot_2019-04-11 Pensiunea Alpina Deluxe Moisei

     După ce am trecut cu multă atenție prin toată oferta de cazări, m-am oprit la o pensiune foarte mișto din Moisei, undeva la 70 de km de Sighetu Marmației. Numai bine le fac o vizită și rudelor în week-end dacă sunt acolo. Au și ei o căbănuță foarte frumoasă prin zonă și m-ar bate dacă ar auzi că am ajuns la Moisei și nu am tras și pe la ei.

     Pentru cei curioși să afle cât de ușor este să-ți consumi voucherele de  vacanță prin Travelmint, vă spun doar atât: nici n-apuci să te dezmeticești că ai și scăpat de tichete! Alegi cazarea, soliciți oferta iar după ce hotelierul ți-a răspuns și ți-a confirmat nu ai altceva de făcut decât să trimiți celor de la Travelmint tichetele care acoperă contravaloarea vacanței. Eu, de exemplu, am ales un pachet de 5 nopți de cazare plus cină (micul dejun este inclus în preț, iar prânzul vrem vreau să-l luăm pe la restaurante, ca să experimentăm cât mai mult bucătăria maramureșeană. Foarte important de știut, când faci rezervarea, anunță-l pe hotelier că faci plata cu tichete de vacanță prin Travelmint și dacă știi că vei folosi și alte servicii pe care acesta le are contra-cost (cum ar fi mesele suplimentare) poți să le incluzi și pe acestea. Când vei trimite voucherele către Travelmint, calculează ca să acoperi cazarea+serviciile alese. Să nu-ți faci griji. Dacă ai nevoie de ceva suplimentar după ce ajungi la gazdă, poți oricând să achiți cu cash. Dacă se întâmplă ca valoarea tichetelor trimise să depășească valoarea negociată cu hotelierul, nu-i problemă. Poți oricând cere să beneficiezi de servicii suplimentare pentru a acoperi întreaga sumă. Și pentru cei cu mâna mai largă, dacă depășesc valoarea tichetelor, pot achita cash direct la gazdă. Adică aveți parte de o flexibilitate totală.

     Drumul de la București spre Maramureș, la Moisei, durează cel puțin 8 ore. Sau 15 ore în cazul în care prinzi ambuteiaj pe Valea Prahovei. Iar ăla îndărăt asemenea. Doar că ăla-i mult mai trist decât primul. La dus măcar trăim cu gândul că la sfârșitul acelor multe ore de condus ne așteaptă 5 zile de relaxare, de aer curat și de locuri impresionante de vizitat. La întors ne însoțește doar tristețea că s-a terminat frumosul și că în scurt timp vom fi din nou la muncă. De aceea am gândit un plan ca să fac întoarcerea acasă mai dulce, mai puțin tristă. Anii trecuți am fost împreună prin Brașov și am vizitat câteva locuri mișto. Însă, niciodată n-am avut timp să o facem pe îndelete.Screenshot_2019-04-11 La Maisonnette Brașov Tot timpul eram pe fugă. Vreau, ca la finalul vacanței în Maramureș să îi ofer o nouă minivacanță. De data asta, în Brașov. Tot mi-au mai rămas niscaiva tichete de vacanță, le voi cheltui aici. Tot Travelmint mi-au fost ajutoarele de încredere (vă puteți gândi la Travelmint ca la ajutoarele lui Moș Crăciun, pe bune! Ei fac totul să fie posibil). Am vrut să poposim pentru 2 zile undeva în centrul Brașovului, iar unde poate fi mai central decât în Piața Sfatului din Brașov? La Maisonette este un hotel cochet pe care l-am ales pentru cele 2 zile de odihnă. De aici vom putea să ne plimbăm în orice direcție, iar principalele puncte de atracție se află la doi pași de intrarea în hotel.

     Tot concediul nostru este programat în cele mai mici detalii. Știu unde vom merge, știu cât vom sta, cât vom cheltui și ce vom vedea. Singurul aspect pe care nu l-am luat încă în calcul este cum naiba o să-i spun ei că o să o duc tocmai în celălalt capăt de țară, aproape unde se-agață harta-n cui. De fapt, o s-o duc și unde se-agață harta-n cui, la Sighet. Acolo există un monument care înfățișează exact cuiul în care se presupune că ar sta agățat țărișoara noastră. Ei, dar până atunci mai este. Oi găsi eu și o modalitate s-o conving. Cu siguranță n-o să spună nimic dacă-i spun că odată plătite, tichetele nu mai pot fi returnate. Știu eu cum e ea. „Plătim tot, mâncăm tot!” Odată dați banii n-o trage inima să renunțe la ei.

Articol pentru proba nr 16 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Travelmint

 

Publicat în Super Blog

Planuri de vacanță

     Bun! Totul e aproape pregătit. Ea a vorbit cu șeful, eu aveam deja programat concediu în perioada aia, am spart pușculoiul pe care scria „Vacanță – vară – 2019”, am plătit cazarea, de acum nu mai avem altceva de făcut decât să așteptăm data plecării și să fugim la mare! Aplicația de pe telefon a fost setată și arăta cu exactitate cât mai aveam de așteptat până să atingem nisipul fierbinte: 96 de zile, 23 de ore, 57 de minute și 34 de secunde; acum 30 de secunde… 28…

     După multe zeci de ore de discuții contradictorii am reușit să ajungem la un consens (în traducere: am fost obligat să fiu de acord cu propunerea ei – „bicoz”… woman), asupra alegerii locului de vacanță. Știam deja că era marea, dar nu reușeam să alegem stațiunea. Eu propuneam Mamaia, ea a venit cu Neptun; eu încercam să o tentez cu  cu Eforie, ea rămânea fermă pe poziție cu Neptun; eu încercam cu disperare s-o conving să se gândească măcar la varianta Costinești, ea revenea imperturbabilă, de parcă nici n-ar fi auzit ce vorbeam, la Neptun. Așa că n-a fost nici pe-a mea nici pe-a mea și am ales amândoi cu bucurie: Neptun! Când a fost vorba de cazare n-am mai avut nici puterea nici curajul să încerc s-o combat. Stabilise deja că vom petrece un sejur la Hotelul Miorița din Neptun și propunerea a fost aprobată din oficiu, în lipsa altor propuneri din partea mea. Știam, totuși, că-și făcuse temele și dacă ținea atât de tare de locul ales, era, cu siguranță, locul perfect în care aveam să ne simțim excelent. hotel Miorita Neptun

     Am încredere în alegerile ei, știu că niciodată n-a dat greș, dar îmi place s-o cicălesc, s-o sâcâi, s-o tachinez, doar-doar îmi mai arată încă o dată privirea aia încruntată de care știe că-s îndrăgostit. Singurul lucru pe care am avut dreptul să-l spun în legătură cu cazarea a fost: să aibă și piscină.  Și era oarecum degeaba spus pentru că sunt 100% convins că atunci când a căutat cazare s-a uitat din oficiu după un hotel cu piscină.Nu sunt genul de persoană extrem de activă atunci când merg în concediu. De asta prefer să am toate facilitățile de care cred că o să am nevoie la îndemână atunci când plec înpiscina hotel Miorita Neptun vacanță. Sunt genul ăla de turist care ar rămâne cu plăcere în perimetrul hotelului pe toată durata sejurului. Și culmea, și ea e la fel! Îi place să citească în aer liber și, implicit pe plajă, dar dacă are la îndemână piscina, well… e la fel de bine. Un cocktail, o umbreluță, protecție solară din belșug și-un șezlong cât mai aproape de marginea piscinei e tot ce-i trebuie. Bineînțeles, și-o carte! Așa e ea, așa sunt și eu. Nu ne place prea mult aventura. Când mergem în vacanță mergem ca să ne odihnim, să uităm de stres, de nervi, de griji, mergem ca să ne eliberăm de toate tensiunile și problemele, mergem să nu facem nimic din ce facem în restul anului. Prin profilul joburilor noastre facem amândoi zeci de kilometri zilnic pe câțiva metri pătrați și intrăm în contact cu sute de oameni. De asta atunci când mergem în vacanțe evităm plimbările ne-necesare și stăm cât mai departe de locurile înțesate de oameni. Acum, știu că sunt oameni și la piscina și la restaurantul hotelului, dar nu se compară cu aglomerația de pe plajă în mijlocul amiezeu sau cu puhoiul de oameni care mișună seara pe faleze sau prin zonele comerciale ale stațiunilor. Nicidecum! Mă gândesc cumva că și ăsta este unul din motivele pentru care ea a ales un sejur la Neptun. Stațiunea pare mai aerisită decât celelalte în care am tot fost anii anteriori iar nouă aerisit ne convine.

     Hotelul se află la o distanță de 700 de metri față de plajă, iar în traducere pentru noi asta înseamnă zonă ferită de agitația stațiunii. Știu, toată lumea merge la mare pentru agitație, dar cum spuneam, noi nu. Noi vrem relaxare, vrem liniște, vrem să lenevim. De asta hotelul Miorița și stațiunea Neptun au fost o alegere perfectă pentru noi.

     Vorbitul despre vacanțe, piscine și hoteluri mi-au deschis apetitul și mi-au accentuat dorul de concediu. Mai sunt câteva luni, dar cel puțin știu că în ziua plecării nu vom avea alte griji pe cap decât alea legate de bagaje. Bine, nu eu pentru că eu voi avea trollerul pregătit la ușă cu cel puțin 3 zile înainte de plecare, dar pe domnișoara mea cu siguranță o s-o prindă noaptea împachetând toate cele de trebuință. Și, ca în fiecare an, cu siguranță își va aminti în camera hotelului că a uitat ceva acasă.

Articol pentru proba nr 15 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Hotel Miorița Neptun

Publicat în Super Blog

Se poate și-așa, și-așa!

     Când vin la muncă machiată și îngrijită și frumoasă, mă simt mai bine! Am impresia că am un plus de energie, de încredere. Toate proiectele mi se par ușoare și le duc la final cu succes! – îmi zicea colega mea zilele trecute. N-am îndrăznit s-o contrazic pentru că e femeie și o femeie n-o contrazici orice-ar fi, dar când am auzit ce spunea nu mă puteam gândi decât la faptul că ori vine foarte rar machiată și aranjată la muncă, ori nu se machiază destul, după rezultatele ei din ultimele luni. Cum adică ai mai mult succes, ești mai performantă dacă te prezinți la muncă boită pe față? Ce legătură are asta cu competența și priceperea?

     Femeie, când vii la muncă machiată și aranjată întârzii cel puțin 45 de minute! De fiecare dată! Păi până-ți găsești toate smacurile pe care să le folosești la machiajul de azi, până te hotărăști ce culori să folosești, până-ți aplici pe față tacticos rujul, fardul de pleoape, fardul de obaz, rimelul, crema antirid, luminatorul, tencuiala, varul și vopseaua de deasupra sau ce mai folosești tu, deja ai pierdut ora! Noi știm că de fiecare dată dai vina pe mașină, pe trafic, pe vânt, pe ploaie, pe Primărie și practic pe oricine altcineva îți vine ție în momentul ăla, dar noi suntem băieți deștepți și ne-am cam dat seama! Întârzie Simona, vine boită ca oul de Paști. E-adevărat că te miști mai repede ca o coțofană prin birou, dar faci asta doar ca să nu-i dai șefului motiv să se ia de tine că iar ai întârziat și doar ca să-l impresionezi din nou pe Călin, băiatul cel nou de la Protecția Muncii. Și tu ne spui că ești mai eficientă când te machiezi? Că ești mai performantă? Singura performanță pe care o realizezi când te machiezi este că nu mai vin clienții speriați din hol spunându-ne că au trecut pe lângă un trol. Și pentru asta îți mulțumim. Reușim să încheiem și noi afaceri.

     Uite la noi performanță, drăguța! Tudor se trezește la ora 7 și la ora 8 fara cinci e în fața biroului, perfect apt de muncă și arătând a om! Stă în același cartier cu tine, dar niciodată nu s-a plâns de trafic sau alte probleme pe care le inventezi tu când întârzii. Băi și omul ăsta e mereu îngrijit! De 5 ani e la noi și nu l-am văzut niciodată cu „barba de-o zi”! E fresh, e ferchezuit, e aranjat! Părul e mai regulamentar decât la armată, barba perfect rasă, niciun pic de oboseală în privire, iar hainele sunt mereu perfecte! Și mai și lucrează 8 ore la capacitate maximă, fără greșeli, fără mocăieli. Omul ăsta e un exemplu de performanță pe toată linia. Cum o reuși el în fiecare dimineață să arate ca scos din cutie, te întrebi poate… Simplu! Noi nu folosim 3 tone de cosmetice în fiecare zi. La noi356-gerovital-men-fiole-a-hialuronic-v-2 sunt 4-5 lucruri pe care le folosim cu cap și care ne fac să arătăm bine în câteva minute. Un gel de duș, o spumă de ras, un balsam, deodorantul și-un parfum și suntem gata pentru o nouă zi. Din când în când trebuie să mai facem câte-un tratament de Fiole cu Acid Hialuronic 5% Gerovital Men că nu ne iartă nici pe noi nici vârsta și nici praful sau poluarea din aer. Mai apare un rid, se mai usucă tenul… Ținem și noi la pielea noastră și din când în când îi mai dăm câte-un ajutor. Da’ asta-i așa, o dată la nu știu cât timp! Nu toată ziua bună ziua cum faceți voi cu cremele voastre de zi și de noapte și de mijlocul zilei.

     Pentru voi performanța este să vă lăudați câte 3-4 ore zilnic atunci când ați făcut o sesiune de shopping și ați spart salariul +cardul de credit pe o sacoșăplină cu smacuri și hăinuțe. Noi, ca bărbați considerăm că performăm atunci când reușim să tragem două luni de un gel de duș și nici măcar atunci nu cumpărăm altul. Îl mai clătim de 2-3 ori și folosim chiar și resturile. Știm că sunteți experte în cosmetică și nu negăm lucrul ăsta. Ba chiar vă apreciem și încercăm să băgăm la cap puținele sfaturi pe care catdicsiți să ni le oferiți. Dar mai știm și că aruncați banii pe toate prostiile doar pentru că sunt de la nu știu ce brand sau pentru că sunt „ruoooozz!” sau pentru că sunt cu „unicowni <3” dar noi suntem zgârciți. Noi cântărim de zece ori și cumpărăm o singură dată. Noi nu dăm banii pe firmă ci pe calitate, iar dacă ceea ce cumpărăm e un produs 100% românesc suntem convinși că plătim exact cât face și nimic în plus.

     Vedem din perspective diferite performanța, dar noi ca bărbați n-o să găsim niciodată o conexiune atât de ciudată între performanță și aspectul fizic. Putem să facem orice la perfecție, indiferent că e vorba despre un proiect la serviciu, o sarcină acasă sau o întâlnire cu amicii, dar nu credem că puteam face și mai bine dacă dimineață ne rădeam barba sau dacă ne-am fi ciupit sprâncenele sau dacă ne-am fi acoperit ridurile. Se poate și-așa, și-așa!

 

Articol pentru proba nr 14 din Spring Super Blog 2019, probă sponsorizată de

Farmec – brand românesc.

 

 

Publicat în Super Blog

Cum îți faci cafeaua face diferența

     Ora 03:50, anul de Grație 2017, luna iulie, ziua 17. Alarma sună strident. Primul instinct pe care-l am: să arunc după telefon cu ce apuc. Ce dracu ai de suni de la ora asta, tâmpitule? Îmi amintesc în câteva secunde că eu am setat-o la ora aia de scandal, dar nu-mi aminteam motivul. Ce-o fi fost în capul meu? Nu-mi dădeam seama, dar realizam că dacă am fost atât de idiot încât să pun alarma să sune, era ceva extrem de important. Îmi extrag corpul leneș din căldura patului și încet-încet încep să mă dezmorțesc. Mă uit tâmp la telefon și tot nu reușesc să-mi amintesc de ce l-am pus să sune atât de devreme.

     Am nevoie de cafea. Cobor leneș scările până la bucătărie, bâjbâind prin întunericul dimineții cotrobăi prin dulapul cu crătiți și după ce dărâm 2-3, nimeresc orbește ibricul. Îl extrag tacticos din grămada de vase și îl umplu cu apă. Dau drumul la aragaz și încep să-mi prepar cafeaua. Zece minute mai târziu sorbeam din licoarea fermecată moment în care simt cum creierul îmi întră în funcțiune. Rotițele încep să se învârtă, amintirile se derulează mai repede decât o casetă audio pe fast forward. FILMUL! Îmi amintesc brusc! Am pus alarma ca să văd filmul! Era lansarea sezonului șapte din Game of Thrones și m-am trezit de la patru fără zece ca să-l văd în premieră mondială. Pun mâna pe telecomandă și apăs grăbit butonul. Zapez printre canale și mă înjur printre dinți că n-am fost în stare să rețin niciodată numărul canalului. Ajung unde trebuie și mă așez înapoi pe canapea cu cafeaua-n brațe. La naiba! Am ratat începutul. Ceasul arăta 4:12 minute. Am pierdut 12 minute din film și mor de ciudă! Dacă nu dura o veșnicie să fiarbă ibricul ăla de cafea, prindeam și eu filmul chiar de la început. Acum trebuie să aștept până seara când se va da episodul în reluare ca să înțeleg și eu cum a început totul….

 


Aproape 2 ani mai târziu…

     Ora 03:50, anul de Grație 2019, luna aprilie, ziua 15. Alarma sună din nou la fel de strident ca fiecare dată. Mă trezesc, ridic capul greoi din pernă și privesc în jurul meu la fel de buimac ca de fiecare dată. Nu știu de ce-a sunat alarma la ora aia, dar știu, din instinct, că dacă am setat-o, urma să fac ceva important. Mă extrag tacticos din pat, cobor scările spre bucătărie știind că degeaba fac eforturi să-mi amintesc motivul alarmei. Medicamentul de memorie e acolo, în bucătărie și până nu-i simt aroma, până nu-i simt gustul , până nu îmi iau doza, nu sunt om și nimic nu funcționează în capul meu. Doar instinctele primare.

     Ajuns în bucătărie îmi iau cana preferată și-o așez în tăvița espressorului de cafea. Apăs somnoros pe butoane, iar în câteva secunde întreaga bucătărie se umple de aroma unei cafele proaspete în timp ce cana se umple cu licoarea magică. Mă așez pe canapea ținând la piept cana fierbinte, apăs butonul telecomenzii și aștept: După reclama asta urmează filmul. Se lansează al optulea și ultimul sezon din serialul meu favorit iar astăzi, eu, voi vedea primul episod chiar de la început!


 

     Ați remarcat, probabil diferența izbitoare dintre cele două zile povestite, nu? Unde e schimbare? Vă spun eu. În noul espressor de cafea care a înlocuit vechiul și indezirabilul ibric. După accidentul neplăcut din ziua în care am ratat începutul episodului din cauza ibricului, am decis că trebuie să divorțez de el.  Îmi provocase de-a lungul timpului numai supărări și toate diminețile erau dezastruoase în prezența lui. Niciodată nu reușeam să salvez aragazul de mizerie. Fără excepții, în fiecare dimineață îl umpleam cu cafeaua dată-n foc pentru că niciodată nu reușeam să ghicesc momentul fierberii. Știți experia: „a watchet pot never boils„? Exact asta pățeam eu. Oricât aș fi păzit pe lângă aragaz, era suficient să întorc o singură secundă capul că scăpam cafeaua pe-alături.

     Așa că m-am supărat pe tovarășul ibric, i-am spus pa-pa și m-am grăbit să-i caut înlocuitor. Bine că n-am avut cu ibricul o relație de-aia în care la partaj pierzi jumătate pentru că aveam de gând să fac o gaură-n buget destul de măricică pentru a-l înlocui. Cu o ultimă cafea în mână (ultima pregătită la ibric, zic) am început să caut peste tot promoții la expresoare. Știam ce vreau și căutam „la sigur”, cum ar veni. Voiam unshow espressor automat, cu funcție de măcinarea cafelei și rezervor de apă generos.  Voiam să fie ușor de utilizat, să nu aibă foarte multe butoane și funcții, dar totuși să-mi prepare o cafea care să se ridice la standardele celor mai pretențioase cafenele. Voiam un espressor ușor de curățat și de întreținut, dar în același timp ceva durabil și care să se potrivească bucătăriei mele. Am găsit candidatul perfect destul de ușor în scurt timp. Pe magazinul online magNET.ro am dat peste un espressor Philips Saeco automat care-mi satisfăcea toate cerințele. Extrem de simplu de utilizat, nu degeaba cei de la Philips au avut acum ceva timp în urmă sloganul „Sense and simplicity„. Folosește cafea boabe pe care le macină cu ajutorul unei râșnițe ceramice, are un rezervor de apă destul de generos și e-atât de ușor de întreținut că și-un copil se poate ocupa de el. Iar în diminețile când mă simt extrem de răsfățat, un cappuccino este din nou, la doar o apăsare de buton. Dispozitivul Panarello pentru spumarea laptelui și tancul din dotare sunt exact ce trebuie.

     Ce-am realizat cumpărându-mi un espressor automat? Păi, simplu! Vă mai amintiți episodul 1 Game of Thrones din 2017? I-am ratat începutul pentru că dura o veșnicie să fierb cafeaua. Cu espressorul ăsta, cafeaua e gata înainte să casc a doua oara. Vă mai amintiți aragazul pe care-l murdăream în fiecare dimineață? Nu se mai întâmplă! Așa o stare nasoală ce-mi dădea de la prima oră când știam că trebuie să și curăț după ce-mi beau cafeaua… Acum nu mai am treabă. Click-click, vâj-vâj și cafeaua e băută fără victime colaterale (n.r – aragazul). Nu vă mai spun că de fiecare dată, dar de fiecare dată cafeaua e la fel de bună și la fel de tare, lucru care-mi da încă de la începutul zilei o stare de bine și mă umple de energie.  Practic, espressorul a reușit să facă diferența între o zi care începe cu stângul și o zi care începe exploziv. Nu vă dați seama cât de reconfortant este să poți să-ți faci rutina de dimineață în câțiva pași simpli. Fără timp pierdut, fără murdărie și cu rezultate surprinzătoare.

MagNET-Logo-950x300-Copy

Articol pentru proba nr 13 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

magNET.ro

 

Publicat în Super Blog

Jocul de-a jocul de societate.

     De când m-a părăsit iubita, toată gașca este prezentă la mine în fiecare week-end. Nu pentru că ar vrea să-mi fie alături, să mă consoleze sau să se asigure că trec cu bine peste despărțire. Motivul e altul: au în sfârșit un bârlog de burlac în care se pot aduna în liniște și unde pot face toate năzdrăvăniile la care se pot gândi. Abia așteptau ca unul din noi să rămână solo ca să ne mutăm cartierul general la el. S-a întâmplat să fiu eu. Ba, am și făcut un pariu printre noi pe tema asta. Lucian a câștigat lăzile de bere mizând pe faptul că gagică-mea o să mă lase prima.  Cum ziceam, se adună toți la mine week-end de week-end și facem câte-o distracție de se miră lumea. Faptul că pe mine a picat măgăreața să rămân burlac a fost ca un bonus pentru prietenii mei. Sunt singurul care stă la casă, într-o zonă puțin izolată. Asta înseamnă distracție non-stop fără frica de vecini, cum pățesc băieții pe la bloc. La mine cel mult se pot supăra iepurii din fundul curții ori mistreții din pădurea din spate. Vecinii… n-am vecini. Adica am, dar stau așa departe de mine că nu aud nimic din ce se întâmplă la mine acasă. Și mai sunt și tinerei, așa ca noi. În cel mai rău caz vin și-mi bat în poartă și mă roagă să-i las să se alăture distracției.

     După ce a plecat ca uraganul, din urma fostei mi-au rămas mare parte din lucruri. Doar eu le cumpărasem, doh! Ea a găsit casa „la gata„, cum ar veni. Însă cel mai mult m-am bucurat că n-a plecat cu televizorul, deși se cam moțăia ea la mine că l-ar vrea. [S-o crezi tu că te uiți la ultimul sezon din Game of Thrones pe 165 de centimetri! Vrei televizor? Ia burdihănosul ăla de 60 de cm din bucătărie! Ăsta nou rămâne acasă cu mine că Mandea l-a plătit! Ete factura!]

     Într-unul din week-enduri, după o băută cruntă cu băieții, unul din ei s-a apucat să cotrobăie prin dulapul pe care i-l împrumutasem pentru utilizare fostei, pe perioadă determinată (adică până la fericitul incident cu despărțirea). A găsit acolo o pereche de budigăi uitată, o mănușă (pentru care mă înjurase strașnic și mă acuzase că i-am ascuns-o eu, în ziua în care și-a făcut bagajul), o pungă în care avea sticlele goale de parfum și o cutie. M-a întrebat din cealaltă cameră ce-i în cutia maro, i-am răspuns zbierând că doar Dracu’ și fosta gagică știu ce-i în ea și l-am invitat s-o desfacă să vadă, dacă nu-i dădea pace curiozitatea. Bineînțeles că până a primit binecuvântarea mea el era deja cu deștele în interiorul cutiei minunându-se de ce găsi acolo. O grămadă de jocuri de societate de care eu nici măcar nu aveam habar. [Nu le văzusem în viața mea. Pesemne, în lipsa mea, duduia își aduna prietenele la noi acasă și încingeau câte-un joc d-ăsta. Și mie mi se plângea că se plictisește toată ziua acasă, scorpia! Mi s-au învârtit puțin rotițele, amintindu-mi că într-o zi se plimba agitată dintr-un colț în altul al casei și-mi spunea că abia așteaptă curierul, că trebuie să-i aducă un colet de la oxygame – cutia.ro, dar banuind că iar dă banii pe smacuri și alte prostii de-ale ei, n-am intrat în detalii. Oricum, dacă îndrăzneam s-o întreb se stârnea scandalul pentru că în mintea ei, eu trebuia să știu din oficiu la ce se referă și trebuia să cunosc la perfecție toate subiectele pe care le deschidea. Așa că am lăsat-o cu ale ei și eu mi-am văzut de ale mele.]

     Ce-i Ligretto, boss? – aud din cealaltă cameră. Ridic din umeri arătându-le colegilor care-au rămas cu mine în cameră că n-am habar de cuvântul pe care-l auzisem. Strig înspre cealaltă cameră și-i spun omului că nu știu și-mi văd de treabă mai departe. După câteva secunde ăsta vine înapoi la noi în cameră cărând în brațe cutia cu pricina și-mi spune că a găsit o grămadă de jocuri de societate care par interesante. Imediat unul din băieți sare ca ars și zbiară în gura mare: Ar trebui să jucăm și noi niște jocuri de-astea de societate! Ce, noi nu suntem niște domni? [Bine, nu chiar așa a sunat declarația, dar mai citesc și copii rândurile astea și nu vreau să le dau idei de înjurături]. Ok, ideea e bună. Cine știe cum se joacă jocurile astea? Ligretto, Qwirkle, Port Royal și încă două-trei cutii cu jocuri pe care nu le văzusem niciodată în casa mea. Printre ele, în cutie zăcea și-un cub rubik, gata rezolvat. Probabil domnița l-a cumpărat, dar nu s-a obosit niciodată să se joace cu el, că altfel nu-mi imaginez cum ar fi putut să-l lase acolo așa.

     Nu știm, dar învățăm. Uite, au și instrucțiuni, sunt ca noi – zice unul din băieți și smulge din cutie jocul Qwirkle. Fiți atenți. Declar ședința deschisă! Ochi și urechi la mine ca să învățăm Qwirkle! ÎnQwirkle_002 primul rând, jocul este pentru doi, maxim patru jucători. Moment în care din fotoliu unul din băieți strigă aproape fericit: Perfect! Jucați voi, că eu n-am chef! Eu o să mă uit la televizor [alta a fost replica și implica anumite site-uri pentru care necesită vârsta minimă de 18 ani, dar pentru bunul mers al poveștii, mergem pe televizor] până vă plictisiți voi de jocuri de dame de societate. Prietenul care se oferise să ne citească și să ne explice regulile de joc se uită la el puțin nervos și-i replică din capul mesei:Cubul_Rubik_002 Amigo, decât să te uiți la televizor, mai degrabă faci matale un cub rubik. Ete-l! Tot ai de gând să-ți antrenezi încheietura mâinii, fă-o cu ajutorul matematicii! Spor! [Pentru cei care n-au înțeles gluma, cubul rubik este un cub, în general compus din nouă pătrățele pe fiecare față, care se pot mișca în orice direcție. Fiecare față a cubului este pictată în altă culoare, iar scopul principal este acela de a aranja pătrățelele cubului în așa fel încât pe fiecare față toate să aibă aceeași culoare. Pentru aranjarea pătrățelelor este nevoie de mișcări repetate din încheietura mâinii (pe lângă niscaiva inteligență)]. Carevasăzică, Qwirkle este un joc pentru 2-4 jucători, revine profesorul de jocuri de societate! Avem 108 piese de diferite forme și culori, pe care trebuie să le aranjăm astfel încât pe o linie de șase piese să avem fie aceeași culoare, fie aceeași formă. Tragem piese până nu mai rămâne niciuna în săculeț și le depunem frumușel în linie după regula mai sus menționată. E un fel de scrabble, dar nu necesită să deținem atâta vocabular. Șmecherul care rămâne primul fără piese închide jocul și ne punem pe numărat puncte. Ce ziceți? Aprofundăm? Ne place jocul ăsta sau ne zgâim puțin și la altele, poate găsim ceva mai pe intelectul nostru aghezmuit de bere?

     Ne uităm unii la alții și ajungem la concluzia că ar fi bine să vedem și alt joc, în speranța că o să găsim ceva mai ușor jucat decât ăsta. Colegul se conformează și bagă mâna repede în cutie din care scoate alt joc. Ne uitam la el și ne lăsa impresia că e vreun urmaș de-al lui Copperfield sau al lui Houdini. Așa emana o eleganță și-un mister când scotea jocul din cutie că ne așteptam să apară dintr-un moment în altul iepurașul cel alb și pufos ori vreo pereche de turturei zburăcioși.

Ligretto!, strigă el de parcă ar fi vrut să anunțe și vânzătoarea de la magazin că a găsit un alt joc care să ne bucure seara, după care se pune pe citit printre rânduri îngânând câte-un „îhî” la fiecare 2-3 propoziții citite. Ligretto este un joc tot de 2-4 persoane, sorryLigretto_003 amigo! tot la rubik rămâi, care poate fi jucat de persoane cu vârsta de peste 8 ani. Boss, am găsit și al doilea motiv pentru care nu-l poți juca, nu ești destul de matur. Revenim: Este un joc format din 160 de cărți, împărțite pe patru culori. Este necesară o viteză extraordinară de reacție a jucătorilor în timpul jocului pentru a câștiga partida. Boss, zici că ăștia fac jocuri special ca să nu te atingi tu de ele. La cât de molcom ești noi am termina jocul când tu ai termina de aranjat cărțile. Colegul vizat se uită pe sub sprânceană către el și mârâi ceva indescifrabil în timp ce învârtea între degete cubul rubik. Bun, ideea de bază este următoarea, continuă profesorul de jocuri: Toți trebuie să scăpăm cât mai repede de cărțile pe care le avem în mâini urmând câteva reguli simple. Împărțim cărțile la patru după culorile de pe spatele lor, după care fiecare depune ceremonios câte trei cărți cu burta-n sus în fața lui, pe masă. Mai plasăm fiecare câte zece cărți pe masă, cu cifrele în sus. Astea-s cărțile din grămada Ligretto. Pe urmă începe jocul. Foarte important! Jocul începe doar când se spune „START!” Nu vă prind că porniți la „Hai”, la „Hăis”, la „Bagă coane”! „START”, ați înțeles?, Hai, că nu-i greu! Trebuie să scăpăm de cărțile pe care le avem așezând peste alea de jos în ordine obligatoriu crescătoare și după culoarea cărții de pe masă. Care termină primul cărțile, ăla e! Aici e partea tricky: Dacă ați terminat cărțile din mână trebuie musai, da MUSAI să zbierați în gura mare: „LIGRETTO”! Altfel nu se consideră c-ați câștigat jocul și cădeți de măgăruși. Care pică de măgăruș, fuga marș până la tanti Tina la non-stop și aduce o baterie de vin. S-a-nțeles?

     Am deliberat minute în șir ce joc să alegem și până la urmă ne-am hotărât asupra lui Qwirkle. Ni se părea un joc cu un grad de dificultate potrivit stării noastre din acel moment. Nu eram noi în stare să vedem cifre și să le mai și punem una peste alta în ordine crescătoare, dar câteva piese colorate reușeam noi să le aranjăm câte șase într-o ordine. Jocul nostru a continuat până spre dimineață, dar de la o bucată de vreme am început să gândim din ce în ce mai creativ și la final am ajuns să combinăm cele două jocuri astfel încât cărțile de joc substituiau piesele de Qwirkle. Nimeni nu mai ținea cont de nicio regulă și nici măcar nu ne deranja. Cârnațul de piese și cărți se întindea acum până în holul cel mare și pe cuvânt că dacă priveai puțin la ce se întâmpla, nu vedeai nicio legătură între jocurile propriu-zise și ce făceam noi acolo. Eram o grămadă de copilandri care se jucau haotic în casă, doar ca să se simtă bine. Până și cubul rubik al colegului solitar a fost preluat în jocul nostru și avea funcție de JOKER. Înlocuia, practic, orice voiam noi să înlocuiască.

     Dimineața ne-a prins dormind care pe unde-apuca, rupți de oboseală și de băutură. Un bâzâit idiot pe măsuța de cafea mă trezise. Era telefonul mobil. Am întins mâna orbește după el și-am răspuns mecanic: Dea! Am ascultat câteva secunde după care am replicat acid: Nu le mai am! Le-am zvârlit cu toate celelalte porcării care-au rămas aici după tine! Și-am închis telefonul mulțumit. Era taman madama fostă care s-a trezit ea la șapte dimineața să-și amintească de cutia cu jocuri de societate pe care-o uitase în dulapul din cameră. S-o crezi tu c-o mai vezi! La ce distracție am tras azi noapte jocurile alea rămân la mine!

Articol pentru proba nr 12 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

oxygame- cutia.ro

 

 

 

Publicat în Super Blog

Acum e mai ușor decât oricând să începi dieta!

     Sunt gras. Băi, sunt atât de gras încât de multe ori mă gândesc că sunt responsabil de o parte din cutremurele de magnitudine medie din Vrancea. De câțiva ani mă zbat nu să slăbesc, ci să nu depășesc pragul psihologic de 110 kilograme. Am momente când reușesc să mă responsabilizez și cobor undeva spre 103-104. Sunt momentele în care îmi dă o lacrimă în colțul ochiului și-mi spun singur: Hai că se poate! Dar minunea asta nu ține mult și a doua zi intervine prostia aia de indulgență în care o pizza și-o bere nu au cum să strice. Și mă întorc. Vertiginos! Nici nu-mi dau seama când ajung din nou să mă urc pe cântar și să mă sperii că m-am apropiat periculos de pragul ăla de 110. Și atunci iar îmi dă o lacrimă în colțul ochiului. De data asta e lacrimă de panică și de tristețe. De tristețe pentru că iar am dat greș în lupta cu kilogramele și așa, o mică părere de rău că îmi supun cântarul unor chinuri groaznice.

     Vorbeam de pragul psihologic. Eu am patru mari praguri psihologice. Și fiecare îmi aduce câte o stare diferită. Dintre ele, cel mai

funny-broken-scale-bathroom-floor
sursă: pinterest

familiar îmi este pragul 110 cu care mă întâlnesc aproape zilnic. Ne cunoaștem de mult, conviețuim împreună, dar nu e o relație de iubire. Eu nu-l suport deloc și sincer, cred ca îi sunt indiferent, ca altfel l-aș vedea îndepărtându-se de mine. Extrem de rar m-am întâlnit cu pragul 100. Acum câțiva ani chiar îmi aducea o stare de bine când îl atingeam și speranța și gândul că se poate. Pragul spre care aspir, însă este ăla de 90. Mi-am promis că dacă voi ajunge în viață să îl ating mă voi împrieteni cu el și prietenia aia va fi de durată. Nu vreau să-l părăsesc. Pragul spre care nu vreau niciodată să aspir și pe care nu-mi doresc nici măcar să-l văd de la distanță este ăla de 120. N-are nimic prietenos și nici frumos în el. L-am văzut o dată sau de două ori de la distanța de 5 kilograme și m-am îngrozit. Și jur că nu vreau să-l ating în veci. Unde mai pui că o întâlnire intimă cu 120 ar însemna despărțiea iminentă de bunul meu prieten, cântarul. Săracul nu știe să arate peste limita de 120 și n-aș vrea să-l distrug sau să-l forțez să mă părăsească pentru unul aflat în limitele lui tehnice. Îmi e prieten de foarte mulți ani și nu vreau să-l alung din relația asta.

 

     Eram dispus să fac orice ca relația mea cu cântarul să continue și chiar să întru într-o relație cel puțin cu pragul 100 pe care nu-l mai văzusem de mult și de care-mi era dor. Voiam să încep o dietă sănătoasă care să mă ajute să pierd kilograme, dar de fiecare dată mă izbeam de piedici. Trebuia să-mi împart alimentația din fiecare zi în nu știu câte mese, să mănânc cu porțioara (nu cu porția), să bag în mine prafuri și formule ciudate, să-mi cântăresc fiecare aliment la suta de grame, să-mi calculez caloriile din fiecare aliment consumat, să am grjă cum combin alimentele… ce mai… zici că dietele astea sunt făcute ca să te țină departe de ele, nu ca să te încurajeze.

     Până când, din gură-n gură, de pe la prieteni și de pe internet, am aflat de Smart Diet Experience. Nu era nici o dietă minune, nici un program într-o broșură cu slăbește sănătos în zece pași, broșură pe care trebuia să arunc sute de lei (sau euroi). Smart Diet Experience este un serviciu de livrare la domiciliu a unor meniuri special concepute de către nutriționiști pentru a asigura scăderea în greutate. Mâncarea este deja gătită și porționată, lucru care deja mă scapă de o bună parte din problemele pe care le întâmpinam la celelalte diete. Nu trebuie să gătesc eu și nu trebuie să-mi bat capul cu calcule ale caloriilor sau să mă chinui să-mi amintesc cu ce nu am voie să combin carnea de pui ori cartoful.

     Serviciul este conceput ca un meniu săptămânal pe care-l comanzi de pe site și pe care-l primești acasă foarte repede. Tot ce trebuie să faci este să mănânci ceea ce bucătarii lor au gătit pentru tine (DOAR ce au gătit ei!). Nu te înfometezi, nu-ți cutie smart dietbați capul cu gătitul, cu porționatul sau cu alte nebunii. Toată atenția ta se concentrează asupra mâncării gata preparate pe care o poți consuma fie încălzită, fie la temperatura camerei. Ca orice dietă, vine cu câteva restricții și indicații de utilizare obligatorii. De exemplu, ca să aibă efect, va trebui să mănânci fiecare masă la ore fixe, de fiecare dată. Gata cu mâncatul haotic, gata cu raidul de la miezul nopții în frigider! Te responsabilizezi și mănânci doar la orele stabilite. O altă restricție este legată de alcool. Adică, n-ai voie deloc! Dacă seara, după masă te bucurai de-un pahar de vin sau de o bere la meci, uită de ele! Nu cred că o să fie o problemă. Dacă vrei să slăbești neapărat, așa cum îmi doresc eu, vei respecta cu sfințenie și această mică regulă.

Smart-Diet-Experience-5

     Ce mi se pare foarte interesant la această dietă este că poți slăbi mâncând sănătos și gustos. Alimentele folosite sunt bio și proaspete, iar meniurile acoperă o paletă foarte largă, îmbinând rețete din bucătăriile de pe toate continentele. De la lasagna italienilor, până la curry, vită picantă sau cocos. O explozie de gust și savoare, toate cu un singur scop: slăbitul. Ceea ce mi se pare cel mai interesant la această dietă, este că nu mai trebuie să-ți bați capul cu gătitul și cu umblatul după cumpărături. Bucătăria îți rămâne curată pe toată durata dietei, iar tu nu pierzi vremea prin supermarket cumpărând mâncare.

     Mai sunt multe de spus despre Smart Diet Experience, dar cel mai bine faci o vizită pe pagina lor să vezi cu ochii tăi minunea. Eu mă opresc aici și fug să-mi comand mâncarea pe săptămâna viitoare!

logo smart diet

Articol pentru proba nr 11 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Smart Diet Experience

Publicat în Super Blog

Miruna – o iubire neîmpărtășită

     N-am fost un băiat cuceritor în tinerețea mea. N-am avut foarte multe relații. Le pot număra pe degetele de la o mână și nu le folosesc pe toate. Însă, în fiecare dintre relațiile în care am fost implicat am încercat să ofer tot ce-a stat în puterea mea. Din păcate, toate relațiile mele (cu excepția uneia) s-au terminat când ea a decis că era timpul să o terminăm. Fără circ, fără emoții sau alte scene penibile, de pe-o zi pe alta relația de cuplu era gata iar eu mă trezeam din nou singur. Și aici există o poveste care nu se încadrează în tipare și o să încerc puțin să povestesc despre ea, fără să vă dezvălui cine este fata. O să-i spunem… Miruna.

     Pe Miruna am cunoscut-o prin intermediul unui prieten bun. Era studentă în Iași și era colegă de cameră cu iubita prietenului meu. De câte ori mergea în vizită la prietena lui, mă lua și pe mine. Cât timp ei își vedeau de discuțiile lor, eu o priveam discret pe Miruna și în fiecare zi mi se părea mai frumoasă, în fiecare zi îmi devenea mai dragă. Jocul seducției n-a durat foarte mult pentru că și ea prinsese drag de mine cumva. Așa că, în scur timp am început cu ea o relație. Era o relație inocentă. Plimbări prin parc, ore multe de conversații și schimburi de sute-mii de sms-uri când nu eram împreună. Să fi durat vreun semestru toată treaba asta frumoasă până când, într-o zi a decis să-mi spună ce o măcina. Acasă la ea o aștepta un iubit. Un iubit cu care era de câțiva ani buni și pe care îl iubea. Dar ajunsese să țină foarte mult și la mine, fapt ce o punea într-o situație neplăcută. Trebuia să aleagă între mine și băiatul de acasă, să-i spunem Robert. Din ce-mi povestea, Robert era un alt „eu”. Studia oarecum ce studiam și eu la vremea respectivă, avea pasiuni asemănătoare cu ale mele și, din ce-mi spunea ea, semăna puțin cu mine și fizic. Imediat mi-am dat seama că eu nu eram decât un înlocuitor de Robert atunci când el nu-i era aproape.

Timpul a trecut, relația noastră a continuat într-o oarecare măsură, doar pentru că era indecisă și eu, care deja mă îndrăgostisem iremediabil de ea, speram că va renunța la Robert și va rămâne cu mine. Ba, chiar, la un moment dat mă anunțase că se despărțise de el și că voia să fie doar cu mine. N-a durat decât până la prima vacanță pentru că la reîntoarcerea la facultate mi-a spus temătoare că s-a întâlnit cu Robert și a decis să mai acorde o șansă relației cu el. Acela a fost momentul primei noastre despărțiri. Spun prima pentru că de-a lungul timpului am mai avut câteva tentative de relație atunci când Robert dispărea din peisaj.

     Recent am primit o carte cadou. Deși nu mă dau în vânt după autorii români, aceastăCop_Jurnalul-Aurorei_2018k-455x700 carte m-a surprins și m-a fascinat. Autoarea, Sidonia Drăgușanu, tratează într-un mod interesant relațiile de cuplu în cărțile ei și cartea pe care o primisem eu nu făcea excepție de la regulă. Citind-o am descoperit o mulțime de asemănări între situațiile prezentate de ea în carte și situația prin care trecusem eu cu Miruna cu ani în urmă. În Jurnalul Aurorei Serafim, eroina se zbătea oarecum în aceeași dilemă. La fel ca și Miruna mea, Aurora nu știa dacă să-l aleagă pe doctorul Horia Mihail sau pe inginerul Runcan. Nu știu dacă zbuciumul exista într-adevăr în mintea ei sau autoarea a reușit să-mi transmită această dilemă mie, citindu-i rândurile, dar de câte ori simțeam acea indecizie în vorbele Aurorei mă gândeam la Miruna mea și la lungile conversații în care-mi spunea cu suferință că nu știe ce să facă. Doar că sentimentele care mă încercau la vremea respectivă erau mult mai intense decât cele pe care le regăseam în carte. Durerea care mă încerca atunci când citeam în ochii ei dorința de a rămâne cu Robert contrasta cu reacța demnă și calmă a pierzătorului inimii Aurorei atunci când află că ea se va căsători cu celălalt.

     De obicei iubirile nu se întâmplă ca în cărți. Dacă în carte ea rămâne cu prințul promis, în realitate povestea o va duce alături de omul nepotrivit. Când autorul decide că iubirea celor doi nu va avea succes, în realitate se va întâmpla ceva surprinzător și se vor iubi până la adânci bătrâneți. Nu există o regulă atunci când vorbim despre iubire. Nu o poți calcula după statistici sau formule matematice. Iubirea pur și simplu se întâmplă și niciodată nu poți s-o prevezi. Dacă în cartea mea prințul promis, iubirea Aurorei și cel predestinat încheie povestea într-un mod fericit, în realitatea mea prințul a pierdut-o pe Miruna și a fost nevoit să-și vadă mai departe de viață.

     Au trecut mulți ani de când Miruna l-a ales pe Robert, iar eu am trecut peste povestea asta. La scurt timp după am cunoscut o altă fată care mi-a încurcat mințile și mi le ține încurcate până azi. Dar cum uneori nici în cărți povestea de iubire nu trăiește veșnic, la fel nici povestea de iubire dintre Miruna și Robert n-a mai durat prea mult. Într-un final și-a dat seama că totuși el nu era prințul ei și s-au despărțit. Acum e fericită alături de alt prinț cu care s-a și căsătorit, sau urmează să se căsătorească. Și sper ca povestea asta să nu se mai termine trist pentru că așa cum era ea, Miruna a fost cândva iubirea mea.

 

Această poveste a fost scrisă pentru proba nr 10 din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de Sidonia.ro

 

*Pentru a proteja personajele, numele lor au fost schimbate, iar povestea îmbină elemente adevărate cu unele fictive.