Creditul, după nevoie se cunoaște

     -Mai sunt două zile până la  deschiderea magazinului. Eu sunt aici, la Piatra de o săptămână și deja am rămas fără bani. În seara asta mai am bani să-mi cumpăr o pâine și un pateu la amiază, dar pentru seară sau poimâine, Dumnezeu cu mila. Deschid laptopul în ideea să trimit un mail  la resurse umane să-mi mai trimită niște bani, dar îmi amintesc imediat că buna mea colegă, Crina e aici, la Piatra cu mine. Face instructaj angajaților noi. Deci, nu are cine să-mi trimită bani.

     Închid pagina mailului, mă duc pe Facebook și zăresc o reclamă timidă într-un colț de pagină. „Credite rapide în doar câteva ore, doar cu buletinul. Până la 1500 de lei, ridicarea banilor pe loc, primul credit fără dobândă.” Salvarea mea, mă gândesc. Intru repede pe site, completez formularul, trimit cererea și mă așez liniștit la televizor cu paharul de apă de la robinet lângă mine (nu-mi mai permit nici măcar o minerală). Jumătate de oră mai târziu mă sună un reprezentant al firmei, îmi mai cere două-trei detalii, îmi cere o copie după buletin și asta a fost. 40 de minute mai târziu primesc un sms în care sunt informat că 500 de lei mi-au fost alocați și că îi pot ridica de la orice agenție BCR. Nu mi-a mai  rămas decât să caut pe Google cea mai apropiată bancă și gata. Am banii în mână.

     -Bă, bine că te-ai descurcat. Ce te făceai dacă nu găseai reclama aia? Rămâneai nemâncat încă două zile?

     -Muream de foame. Singur între străini, cine crezi că se încumeta să-mi împrumute bani? În ce bază? Am avut bafta mare că am văzut anunțul. La cât de mic era, mă mir că nu am trecut peste el. Ar trebui să facă promovările astea mai vizibile, mai agresive. Acum înțeleg și eu de ce unii îți fac reclamele atât de agresive. Niciodată nu știi ce om nevoiaș ajunge să le vadă și își rezolvă problemele.

     -Păi, de ce nu te bagi tu să le faci o promovare bombă?  Ai putea să scoți bani și, ai putea să ajuți o grămadă de oameni.

     -Și ce-aș putea face eu ca să-i promovez, Daniele? Cum să fac? Ce să fac?

     -Ce but ești! Bă, tu ești blogger sau ce ești? Ai la dispoziție o grămadă de oportunități să faci chestii mișto și te întrebi ce ai putea face? Pune mâna și scrie 3-4 articole de promovare. Oamenii o să le vadă și o să fie interesați. Unele din IFN-urile astea își întreabă clienții de unde au auzit. Roagă-i să le spună că au citit de pe blogul tău și așa te faci și cu niște contracte. Băi, te ajut și eu dacă vrei. Facem articolele împreună și le promovăm amândoi. Normal, împărțim profitul. Trebuie să-mi cumpăr și eu niște praz, ceva. Fac și eu un tag nou. Pe lângă „miercurea fără carne” bag și „joia cu bani” pe Craiova pe blog. Natural

     -Da. Boteo, bine mai zici. Da’ ce știu eu despre creditele astea?

     -Băăă, da lent ești la gândire. Zici că ești ardelean, nu alta! Credeam că voi, moldovenii sunteți mai isteți. Bă, blegule! Tocmai ți-ai făcut un împrumut la ei. Scrii din experiența proprie! Articolele astea au cel mai mare impact. Când un blogger povestește cu lux de amănunte o astfel de experiență, oamenii tind să se intereseze, cel puțin, de serviciul despre care a citit. De aici până la un contract, e doar un pas. Gândește-te, câți oameni ar fi interesați să primească un credit până la salariu la care să nu plătească dobânzi sau alte costuri.

     -Băi, tocmai mi-a venit o idee genială de reclamă tv pe care ar putea s-o facă. Fii atent: Știi bancul ăla cu tipurile de salariu? Cu tipul ceapă, care vine și te ia plânsul când îl vezi, tipul menstruație care vine o dată pe lună și ține 5 zile sau tipul salariu furtună despre care niciodată nu știi când vine și cât ține? Ei bine, mă gândeam la niște indivizi care să spună bancuri și după bancul ăsta, unul din ei să spună foarte serios ceva de genul: Bă, bancul ăsta nu mai e de actualitate. Cu AVBS scapi de lipsa banilor prin Creditul Rapid pe termen scurt. Și la final să spună celălalt un început de banc în care să spună ceva despre creditul ăsta fără dobândă iar celălalt să spună că și asta e deja realitate și să-l trimită pe primul să se mai documenteze. E o idee neșefuită, dar cred că ar ieși ceva interesant.

     -E bună ideea. E amuzantă. Dar de ce AVBS?

     -Mafrend, dacă vrei să faci reclamă, faci cuiva cunoscut. AVBS are vreo 70 de francize în toată România. Sunt mari! Au parteneriate cu peste 25 de instituții financiare și. Deci, dacă ai căuta să faci un credit, pe ei i-ai căuta. De asta AVBS!

     -Boss, când participam și eu activ la SuperBlog, am cunoscut pe cineva de la TVR2. Știi că ei sunt parteneri media pentru competiție. Aș putea vorbi cu el să vedem cum putem să-ți transformăm ideea într-o reclamă frumoasă. Ce zici, vrei?

     -Sună bine, n-am ce zice! Da’ n-ai vrea să ne ocupăm întâi de ce știm noi mai bine? Adică de scris? Pe urmă, dacă merge treaba și avem „succesuri”, poate trecem și la reclame televizate…

                                                    Articol scris pentru SuperBlog 2016

 

 

Să fii Moș nu-i atât de greu. Sau… este?

     „-Felicitări! Ați câștigat competiția –Eu sunt Moș Crăciun! Anul acesta vă va reveni marea onoare de a fi Moșul. Prin urmare, veți împărți cadouri tuturor oamenilor de pe Planetă! Atașat acestei scrisori vă trimitem lista cu dorințele tuturor copiilor și oamenilor pentru acest Crăciun. Dacă v-ați speriat, vă informăm că restul de 10 camioane cu scrisori sunt pe drum spre dumneavoastră și vă vor fi livrate în cel mai scurt timp. Vă mulțumim anticipat că veți face miliarde de suflete fericite! Ho, Ho, Ho!”

     Uite-așa m-am pricopsit eu cu ditamai sarcina de îndeplinit Crăciunul ăsta! Cine-ar fi spus că, un concurs pe Facebook te poate face Moș Crăciun cu adevărat? Am dat click la plesneală și m-am trezit că trebuie să duc cadouri în toată lumea! A, nu doar să le duc! Ci să le și cumpăr! Acum n-am ce face! Stau și citesc unșpe camioane doldora de scrisori și cumpăr cadouri. Bine măcar că nu le iau din banii mei. Mi-au pus la dispoziție „fondul secret Crăciunul”. Un fel de cont gen sac fără fund. Oricât aș cheltui, banii nu se termină. Sper să nu pice vreodată fondul ăsta pe mâinile duduii mele că le-arată ea cum se face treaba.

     Buuun! La treabă, carevasăzică! Ce își doresc oamenii anul ăsta? Ia uite, ăsta vrea un balance wheel, ăsta cere un Iphone… aaa, ce tare e fetița asta! Nici nu cere mult: doi frățiori gemeni! Oare ce-și dorește duduia mea? I-o fi trimis scrisoare Moșului? Uff, unde-o fi scrisoarea ei? Iaca nu-i. Nu i-a scris. Ce trist! Acum trebuie să-mi dau singur seama ce-aș putea să-i cumpăr. A, și nu doar ei. Anul ăsta luăm fetița și mergem să petrecem Crăciunul la ai ei. O să fie prima dată când își văd nepoata. Trebuie să le cumpăr și lor cadouri. Ufff… grea treabă. Dacă ar fi scris și ei scrisori mi-ar fi fost mai simplu. (Vreau aia. Aia primești. Pam-pam!)

     Ce Dumnezeu aș putea să le iau? Iar trebuie să fac apel la memoria mea scurtă și să încerc să-mi amintesc ce-și dorește duduia. Îmi aduc aminte că acum ceva timp bâdâdâia ceva despre un arcan sau argan… ceva de genul… de dat prin păr. Ia să vedem… ce-o fi ăla? Cine știe ce gadget de beauty de jde-milioane o mai fi. Hmmm… argan: „arbore din care se extrage uleiul de argan… folosit pentru proprietățile cosmetice”… Aaa, deci tot smacoline! Păi dacă-i așa, știe băiatu’ ce-are de făcut. Am văzut zilele trecute în supermarket niște casete cadou de la Farmec. Cu ele nu dau greș. Nici pentru ea, nici pentru ai ei. Cu cei de la Farmec am istorie bogată. De câte ori am apelat la produsele lor nu m-au lăsat baltă. (Bine, am apelat e mult spus. Mi le-a recomandat duduia ca doar ea-i experta de serviciu). În fine, ideea este că au produse eficiente și au de toate pentru toți. Așa că, nu mai stau pe gânduri și mă pun pe căutat. N-a fost greu pentru că duduia îi are la site-uri favorite pe cei de la Farmec. Intru repede la secțiunea cu casete cadou și repede îmi sare în ochi Caseta cadou Farmec ArganPlus Măsline. Asta o fi? Bag o lectură pe repede-nainte (nu doar ca să știu ce cumpăr ci și pentru că știu că o dau pe spate dacă  atunci când o să-și primească darul o să-i spun eu primul că șamponul o să-i confere părului consistență și vitalitate. O să se blocheze auzindu-mă spunându-i că părul ei o să devină mai mătăsos și mai strălucitor. Cât despre mască, mască o s-o las când o să vadă că-i recomand să o folosească  pe părul umed după spălare și să-l lase să acționeze vreo 5 minute. Ori, o să facă ce știe ea mai bine…o să fie femeie și o să înțeleagă pe dos intenția mea și o să plângă, o să spună că o cred urâtă și o să mă trimită să mă-nsor cu alta mai frumoasă… Uff, sigur așa o să se întâmple. O să-și dea seama că nu înteleg o iotă din ce-am citit în specificațiile produselor când o să spun vreo prostie. Or fi ele, produsele Farmec create de specialiști, dar mie ar trebui să mi le și explice un specialist. Mai bine o las pe duduie la urmă și aleg cadourile pentru ai ei.

     Pentru mama-soacră e simplu. Deja am auzit-o vorbind la telefon cu ea zilele trecute și-i recomanda niște fiole cu acid hialuronic. Ăsta știu la ce e bun. Aproximativ. Are legătură cu hidratarea  pielii. Iar laptele ăla demachiant din pachet, n-am nicio idee ce este da’ sigur nu are treabă cu laptele de la văcuță. Bănuiesc că e folosit de doamne ca să curețe machiajul, fondul de ten, rimelul și toate alea. (Că doar de aia-i spune demachiant). Bun, borseta cadou-fiole cu acid hialuronic pentru mama soacră. Aici sunt sigur că am nimerit-o. O să-i iau și lui socru-miu un set fain. Aici mă pricep. Îi iau ce știu că e foarte bun. O borsetă cadouGerovital H3 Men Seductive e perfectă. Spuma de ras hidratează mișto pielea și oferă o senzație de prospețime datorită mentolului. (Asta pot garanta eu, pentru că la mine chiar face minuni). E foarte fain și balsamul după ras. Calmează pielea și previne apariția iritațiior pentru că nu conține alcool. Și dacă tot îi iau lui una, cred că merit și eu o mică atenție. Așa că dublez comanda și mă trec și eu pe lista cadourilor.

     Ah, era să uit! Lista de cadouri! Trebuie neapărat să o termin! Nu pot să dezamăgesc întreaga Planetă! E atât de greu, totuși… Să cauți lucrurile dorite de oameni, să le comanzi, să le împachetezi și să le livrezi la timp… Și totuși, nu e atât de greu pe cât este să-i aleg un cadou duduii. Aah, duduia! Am uitat! Ce mă fac? O fi bine, o fi rău să mă apuc să vorbesc toate lucrurile alea? Ce ziceți?

 

Articol pentru  Super Blog 2016

 

 

E timpul să mă-mbrac cu stil

„-Îmi place stilul tău vestimentar!

   -Mulțumesc! Nu știam că mă îmbrac așa bine.

   -Da, oscilezi între sperietoarea de ciori din Vrăjitorul din OZ și un orb demodat… Tind să cred că ai fi… sperietoarea oarbă! „

      După o asemenea remarcă, singurul lucru pe care îl ai de făcut este să fugi direct acasă și să arunci la gunoi toată garderoba. Mi-au mai spus oamenii că am glume proaste, că sunt cam gras, că sunt puțin cam leneș, dar să-mi spui că nu știu să mă îmbrac… Ăsta a fost semnalul de alarmă. Pe bună dreptate, de la un șef(proaspăt învestit) se așteaptă să fie un exemplu pentru echipă. Când ai ajuns sus, oamenii se așteaptă să fii îmbăcat puțin mai elegant, să ai o anumită prestanță. Acum, serios… oamenii aveau dreptate să mă judece. Purtam blugi largi pe care-i chinuiam până se rupeau în fund (și două zile după), o flanea care părea tricotată de o bunică bețivă și teniși ieftini, chinezești. De ăia de țin de joi până mai apoi. Vara eram și mai penibil. Tricouri pe care lumea ar fi crezut că le am de când eram copil. Imprimeuri cu Iron man sau alți super eroi și crème de la crème, vechiul meu tricou cu imprimeu „ADIBAS”pe care l-am cumpărat acum șapte ani din Vamă de la un colorat care îmi jura „că-i din Jermania, original, Bo$$!„

     Trebuia să iau atitudine și trebuia urgent! Dar cum? Tot ce se spunea despre mine era, practic, adevărat. Nu aveam nici în clin nici în mânecă cu moda. Mă îmbrăcam foarte prost și cu haine din cele mai proaste.

     Într-una din zilele alea, a venit în control Regionalu’, de la sediu. Om serios, cu nevastă și copii acasă. Știam că nu-i genul de om de „patru ace”, dar cu toate astea părea foarte elegant. Purta un sacou casual peste o cămașă în pătrățele mici, o pereche de pantaloni maro, drepți și niște pantofi înalți tip gheată. Simplu și totuși elegant. A stat jumătate de oră și a plecat. A doua zi, a venit iarăși pe la noi, îmbrăcat total diferit. Venise doar la cumpărături, dar știm și noi că un director, fie el și regional, găsește oportun chiar și când vine la cumpărături să-ți verifice o planogramă, un produs, o etichetă de preț. Purta niște jeanși albaștri de-ăia spălăciți și o cămașă gri în carouri mari, cu mânecile suflecate. Băi și îi stătea al naibii de bine! Tenișii Converse din picioare îi completau stilul tineresc, dar totuși îngrijit.  Era clar. Trebuia să „împrumut”măcar puțin din stilul lui ca să mi-l îmbunătățesc pe al meu.

     Cum am ajuns acasă, am luat site-urile de îmbrăcăminte cu asalt. Într-un alt tab, pagina de facebook a directorului. Căutam printre pozele omului și repede-repejor scanam site-urile să găsesc ținutele pe care le purta. Începător fiind, am zis că e suficient pentru moment dacă reușesc să-mi încropesc 2 ținute pe care să le am pentru la muncă, să fiu și eu mai prezentabil. Am căutat până am căpiat „stegulețul alb-roșu” pe care-l văzusem la cămașa bossului. Într-un final am descoperit pe Answear.ro că sigla aparținea brandului Tommy Hilfiger. Păi, dacă șeful poartă Tommy Hilfiger, de ce n-aș purta și eu? La o privire mai atentă, am remarcat croiala de calitate, designul elegant, bașca materialul din care sunt confecționate cămășile, în mare parte este bumbac 100%. O cămașă în carouri  mi s-a părut foarte interesantă, așa că mi-am ales una foarte faină.

Nu era 100% bumbac, mai conține și vreo 40% poliester, dar e foarte mișto! Ce să asortez la cămașă? Mi-au căzut ochii pe o pereche de jeanși negri spălăciți de la G-star. Foarte interesanți și am văzut că șeful purta foarte des asemenea pantaloni. N-am stat pe gânduri și i-am luat. Ca să fie pachetul complet am aruncat în coșul de cumpărături și o geacă din piele și o pereche de pantofi înalți din piele întoarsă de la Gant și era gata prima ținută. Mă și vedeam plimbându-mă printre angajați și clienți întorcându-și privirile după noul eu-cool. Deja îmi iubeam pantofii Gant și mă gândeam cum o să mă mândresc toată toamna purtându-i. Îmi iubeam și jeanșii G-star care se așezau atât de bine încât mă simțeam ca la 18 ani. Era ca și cum m-aș fi întors în joc, cu forțe proaspete, după ce, ani la rând am stat pe banca de rezerve.

     Pentru următoarea ținută m-am întors la stalkuit pe șeful în pozele de pe facebook și am hotărât să aleg niște culori ceva mai deschise. Pentru zilele cu soare aveam de gând să par cât mai luminos. Auzisem pe la băieții mei de firma Diesel. Nu eram atât de lemn încât să mă gândesc că ar fi vorbit despre motorizarea vreunei mașini, dar nici atât de informat încât să știu că era una din brandurile cele mai căutate în materie cămăși. Pentru mine Diesel existau doar prin jeanșii pe care mi-i cumpăram din an în Paște, singurele articole de îmbrăcăminte ceva mai răsărite. Așa că, atunci când am văzut că există și cămăși de la Diesel și, directorul meu le purta, am aruncat repede o privire și-am ales o cămașă albastră, tot în carouri, dar mai mici. Pantaloni să se asorteze cu cămașa? Sigur că da! O pereche de jeanși albastru deschis, spălăciți, bineînțeles tot de la Diesel. Rămânea, totuși, brandul meu preferat în materie de blugi (și singurul pe care îl știam până mai ieri). O gecuță albastră umplută cu puf și o pereche de ghetuțe blănite și era gata și a doua ținută pentru noul EU.

     Cum nicio ținută nu e completă fără accesorii, nu m-am putut abține până n-am aruncat în coș și două curele din piele senzaționale și-un ceas frumos pentru că, e-adevărat: bărbatul fără ceas la mână e ca autostrada din Ardeal: incomplet. :))

     Mulțumită șefului dar și glumelor colegilor pe seama garderobei mele, am reușit și eu să intru în rândul lumii, să învăț să mă îmbrac modern, să mă ferchezuiesc, cum ar zice bunica. A fost nevoie de o comparație cu sperietoarea de ciori și de vizita inopinantă a directorului regional ca să prind și eu curaj să încerc haine noi, haine frumoase, elegante. Nu mai contează că am aruncat o parte bună din economii pe ele și n-o să mai am bani pentru procesorul ăla nou pe care voiam să mi-l cumpăr. Important era că nu-mi mai era rușine să ies pe stradă și că, am reușit să-mi conturez un stil vestimentar normal.

*surse foto: answear.ro

                                               Articol pentru Super Blog 2016

 

Vacanță cu votcă, acasă la Ivan

     Pentru prima dată în istoria firmei, șeful a decretat lună de vacanță în decembrie. Probabil a realizat că era cea mai proastă lună cu încasări aproape de zero și a dorit o schimbare. Schimbare bună, zic eu pentru că aveam parte de odihnă pe deplin. Problema era doar ce o să fac eu, până pe 6 ianuarie când mă întorc la serviciu. Am stat puțin la cugetat și mi-a venit ideea. I-am adunat pe băieți și am început să punem la cale o călătorie. Bun, călătorim! Dar unde? Spania! Că e la modă. Nu! În Franța nu vrem niciunul că e prea romantic și am decis să mergem fără consoarte… „Bă, haideți în Rusia!” (zice Călin). Ce să facem în Rusia, să ne prindă cazacii pe-acolo și să ne fluture Katiușele pe sub nas? Mergem să bem votca! Unde e votca mai bună decât la ea acasă, în Mama Rusie?

     După câteva secunde de gândire am hotărât cu toții că Rusia va fi destinația noastră. Am mai avut noi idei de-astea de vacanțe speciale, dar asta părea cea mai originală. Să facem un circuit al băuturii. Bine, nu vă gândiți că mergem acolo să reedităm scenele din Hangover (deși cu siguranță asta aveam în cap). Ne-am gândit că ar fi mișto să vizităm o țară cu o istorie atât de bogată și să ne delectăm cu tradiționala votcă.

      După ce am studiat diverse circuite turistice, am decis că ideea cea mai bună ar fi să luăm mașinile, să încropim o caravană și… la drum. Așa aveam libertate de mișcare și ne puteam permite să zăbovim pe unde voiam. Ca să nu plecăm cu lecția neînvățată, am tras cu ochiul pe site-ul CND Turism, unde am găsit o ofertă de vacanță în Rusia către Moscova și Sankt Petersburg, de unde am luat câteva ponturi de locuri interesante de vizitat.

Deși băieții aveau în gând doar baruri, eu am decis să-i și educ puțin. Să profit de obiectivele turistice care ne ies în drum și să-i trag după mine. Prin urmare, am stabilit traseul: De la Iași până la Moscova, apoi la Sankt Petersburg, mai departe la Ekaterinburg, de unde ne întoarcem  acasă. Peste 7500 de km într-o drumeție de 19 zile până dincolo de Urali și înapoi.

    Am plecat pe 3 decembrie. După aproape 20 de ore de condus și vreo 8 pauză la Kiev, am ajuns în Moscova. Ședere programată: 4 zile. Oraș frumos, măreț, mândru. După cazare și odihnă i-am scos pe băieți la plimbare. Primul obiectiv: Muzeul Kremlin. Au cam strâmbat din nas, dar când au văzut clădirea impozantă care domina Piața Roșie s-au mai înmuiat. Pentru cei care nu știu, Kremlinul a fost reședința familiei țariste. Acum, servește ca reședință și loc de muncă pentru Președintele Federației Ruse.

Seara ne-am delectat la unul din barurile vechi, la „A doua respirație”. Cică barul ar fi cam singurul care a supraviețuit după căderea Uniunii Sovietice. În zilele ce-au urmat am vizitat pe rând Muzeul Pușkin, Teatrul Balșoi și multe alte obiective turistice, câteva stații de metrou, dar și baruri ca „Veranda 32.05”, „Luch” sau „Toți prietenii tăi” unde, spre uimirea noastră, nu am găsit votcă ci cea mai bună bere autohtonă.

     Plecarea spre Sankt Petersburg a fost destul de greoaie, mai ales că seara precedentă o făcuserăm lată. După vreo 10-12 ore de condus am intrat în măreața metropolă. Numele original este  Sankt Piterburh și l-a primit pe la 1703 când a fost înființat. Mai apoi a fost redenumit în Petrograd și, din 1924 până prin 1991 Leningrad. În prezent poartă numele Sankt Petersburg. Încă din prima zi, am trecut la vizitat Ermitajul, cel mai mare muzeu de artă și istorie din Rusia, Palatul de iarnă și multe alte locuri istorice. În zilele ce-au urmat, am trecut la partea a 2-a a vizitei noastre. Barurile din oraș. Pivorama, Saigon, El Copitas… le-am luat la rând și ne-am distrat de minune. Bineînțeles, cu moderație pentru că ne aștepta un drum de peste 30 de ore până la următoarea noastră destinație. Ekaterniburg.

     După mai bine de 2 zile pe drum, iată-ne ajunși la ultima reședință a familiei țariste. La Ekaterinburg, în 1918 întreaga dinastie Romanov își găsea sfârșitul. Orașul mai este cunoscut și ca fiind locul nașterii  primului Președinte rus, Boris Elțîn.  Pe partea estică a munților Urali, practic la hotarul dintre continente, orașul ne-a oferit multe. De la vizita la Biserica pe temelii de sânge (locul unde a fost executat țarul), casa Rastorguev și Muzeul de Icoane Nevyansk  și până la barurile demențial de pline cu băuturi de toate felurile, totul era trăit la superlativ în Ekaterinburg. Alte 4 zile de vizite pe la muzee și pub-uri s-au dus rapid.

     Era timpul să ne întoarcem acasă. Eram plecați de mai bine de 15 zile și ne aștepta un drum de cel puțin 3 zile până în țară. Deși eram extraordinar de obosiți, ne-am decis să facem un mic ocol pe la Volgograd. Pentru necunoscători, Volgogradul este orașul care, în timpul celui de-al doilea Război Mondial purta numele de Stalingrad. Orașul are o deosbită importanță istorică datorită binecunoscutei bătălii de la Stalingrad din ’42-’43 când trupele germane au fost înfrânte de armata sovietică. Eu nu pentru asta am vrut să ajungem aici ci pentru a vedea orașul în care Sven, Micuțul, Porta și Bătrânul și-au trăit aventurile în acea perioadă. Cine sunt ei? Sunt niște prieteni buni, soldați ai armatei germane, oameni hâtri și nebuni care au trăit războiul în stilul lor. După câteva „voci”(pahare de votcă) în barurile Stalingradului și 8 ore bune de somn, iată-ne din nou la drum spre casă.

     O zi mai târziu, pe 22 decembrie, ajungeam acasă rupti de oboseală, plini de cadouri pentru doamnele noastre și plini de povești la beție. Dacă vă așteptați la o poveste despre ce-am făcut noi în fiecare bar, n-o s-o primiți pentru că… ce s-a întâmplat în Rusia, stă în Rusia!

PS: La asta am renunțat noi pentru votcă și frig rusesc. Toți colegii noștri au plecat aici

 

Articol pentru Superblog 2016

 

Urechile de lemn nu-s glume chinezești

     Om hâtru cum sunt, de câte ori merg să mănânc la un restaurant, nu rezist până nu râd cu personalul de acolo, până nu o punem de-o caterincă ad-hoc. Țin minte vremurile mele de ospătărie pe o terasă din Costinești, când văzând fețele triste ale turiștilor încercam să-i înveselesc punându-le pe notele de plată mere, aerul respirat sau glume la kilogram.

     Ei bine, de când am renunțat la meseria asta, am intrat eu în locul clienților și în continuare încerc să aduc un plus de amuzament, de data asta printre angajații restaurantelor. Prefer oricând să stau de vorbă cu un cineva care râde  cu mine și se simte bine decât cu un plictisit care nu se gândește decât la orele pe care le mai are până la terminarea programului sau la ciubucul pe care urmează să i-l las.

     Într-una din ieșirile mele la restaurant am decis să încerc mâncarea chinezească. Mai încercasem o singură dată bucatele chinezești pe undeva prin Italia și-am rămas plăcut impresionat de multitudinea de arome și de gusturi. Mi-am întrebat prietenii unde aș putea mânca în București niște preparate chinezești adevărate și, de fiecare dată recomandarea lor a fost WuXing. Așa că n-am stat pe gânduri si-am mers acolo.

     Multitudinea de produse din ofertă m-a pus într-o mare dificultate. Atâtea chestii despre care nu știam absolut nimic, dar care păreau extrem de apetisante. M-am oprit la o porție de pui pe plită încinsă. Ingredientele păreau destul de în regulă luând în calcul condiția mea de „pufos”. Pui, ardei, morocov, urechi de lemn… Și apoi mi-a picat fisa. Cât de tare sună „urechi de lemn”. Dacă n-aș fi un mic pui de biolog m-aș gândi probabil că i-au tăiat urechile luu Pinocchio și le-au băgat în farfurie, nu la o varietate de ciuperci. Ei, aș! Și așa, știind ce sunt, tot la asta mă gândesc! Pe cine mint? Mi-am adus aminte momentul ăla  când, aflându-mă într-un bar  cu aer de bodegă, i-am cerut barmanului o șurubelniță și, în loc de băutura foarte cunoscută din votca și suc de portocale mi-a adus omul trusa de scule și m-a invitat să-mi iau ce-mi trebuie de-ac0lo. Hehe! Ce vremuri… M-am gândit să încerc și de data asta o astfel de glumă. Așa că, atunci când a venit momentul să comand, m-am uitat în ochii băiatului de dincolo de tejghea și i-am spus pe cel mai serios ton posibil: „Bună, o apă plată, te rog și de mâncare, o porție de pui pe plită încinsă și niște Auricularia Polytricha în salată, te rog!”  Tânărul s-a uitat la mine zâmbind și mi-a replicat fără să ezite. „Ne pare rău. Polytricha nu avem. Vă putem servi, însă cu o salată sănătoasă de auricula-judae cu usturoi, ardei gras, castraveți, puțin ulei de susan și condimente chinezești. Sare, după gust. Ce ziceți?” Cât ai clipi am avut în fața mea puiul și o porție generoasă de salată de urechi de lemn.

     Ați rămas vreodată cu gura căscată ca la dentist în fața vânzătorului? Eu recunosc că da. Băiatul ăla m-a dat pe spate. Tot planul meu de a-l pune în încurcătură a fost dejucat instant. Nu mă așteptam să cunoască denumirea științifică a ciupercilor urechi de lemn. Speram să primesc o reacție de consternare cu priviri mirate și bâlbâieli. Ce să zic, m-a dat pe spate. De unde să știu eu că deviza lor : „WuXing știe!” se referea nu doar la faptul că bucătarii lor știu să gătească ci și la cunoștințele generale despre ingredientele lor tradiționale?

     Mi-am luat frumos mâncarea și m-am așezat la o masă mai retrasă unde am început să savurez combinația genială de mirosuri. N-am rezistat mult și m-am aruncat în cele două porții de mâncare de parcă nu mai mâncasem nimic de două săptămâni. Nu-mi mai făceam probleme cu îngrășatul sau altceva. Nici nu aveam cum. Știam că ciupercile urechi de lemn sunt bogate în fibre, fier, calciu și alte minerale, însă din punct de vedere caloric, sunt inofensive. Puiul, de asemenea nu prezenta un pericol, iar restul legumelor… n-are rost să mai vorbim.

     Cu câteva minute înainte de plecare, băiatul profitând de o pauză de câteva minute, a venit la masa mea zâmbind și mi-a spus că i-a plăcut glumița mea. Doar că, pe viitor ar trebui să știu că, deși sunt similare, cele două specii de ciuperci au, totuși câteva mici diferențe. Mi-a povestit apoi cum, chemându-și un prieten să mănânce pentru prima dată la chinezesc, i-a spus despre aceleași urechi de lemn că ar fi rulouri din fâșii de lemn de bambus murate timp de 10 ani și că ar avea puteri miraculoase asupra „jucăriei”. Nu vreau să-ntreb câte porții a comandat prietenul ăla. He he!

     Trecând peste aspectul glumelor, salata mea de urechi de lemn a fost delicioasă. Nici nu avea cum să fie altfel. Bucătarii de la WuXing sunt specialiști în arta bucătăriei chinezești iar restul personalului știu cum să te facă să te simți bine. Cu siguranță mă întorc aici. Data viitoare o să vin cu Paul, colegul meu care n-a mâncat în viața lui la chinezesc. Poate o să incerc și eu să-i servesc povestea cu fâșii de bambus murate timp de zece ani care-ți întăresc miraculos „jucăria”. Să văd câte porții o să mănânce.

                                                      Articol scris pentru Super Blog 2016

Doi, sărbătorim trei la Oliviers

Sărbătorim…

     Unele persoane merg la restaurant ca să sărbătorească o aniversare, altele o căsătorie sau un botez. Unii sărbătoresc la restaurant o promovare sau un succes al unui proiect important. Noi am decis să mergem la restaurant ca să sărbătorim un alt tip de eveniment. Unul care-ți întoarce lumea pe dos, care îți schimbă toate planurile. Mami e însărcinată! Mami o să devină MAMI! Avem doar un an și puțin de când ne-am căsătorit și ăsta era ultimul pas pe care trebuia să-l mai facem. Am fost atât de fericiți când am aflat minunea încât am decis să marcăm momentul printr-o cină romantică.

     Și ce loc mai bun puteam găsi  pentru a sărbători un asemenea moment decât vechiul nostru prieten, restaurantul Oliviers, la primul etaj al hotelului Arc de Triomphe, hotelul în care ne-am petrecut seara logodnei și multe alte seri pe vremea când amândoi făceam naveta la București ca să ne întâlnim. De ce vechiul nostru prieten? Pentru că de fiecare dată când veneam aici era regulă sfântă să ne oprim la restaurant unde mâncam cel mai bun cheesecake pe care l-am gustat vreodată în viață și beam un vin. De fiecare dată aceeași comandă. Aveam chiar și masa noastră la care ne așezam de fiecare dată. O măsuță retrasă de 2 persoane sub un tablou drăguț din care de fiecare dată eu nu observam decât o vază cu flori. Mi se părea fascinantă vaza și de câte ori ridicam privirea spre tablou, doar la ea mă uitam.

     Ei bine, unul din motivele pentru care am ales Oliviers a fost și faptul că pentru noi este cel mai bun restaurant bio din București.  E și normal să fie cel mai bun, gândesc eu, atunci când o parte din produsele lor sunt practic, din producție proprie. Pe lângă sutele de produse bio pe care le aduc în bucătărie de la producători autohtoni, bucătarii se bucură de privilegiul de a găti cu produse din sere și livezi proprii. Și ăsta e lucru mare la un restaurant.

     De data asta am decis ca, pe lângă „tradiționalul” cheesecake să luăm o cină completă, ca oamenii. Era o sărbătoare specială. Era… prima noastră cină în trei(chiar dacă bebe mic nu era decât o gâlmă mică în burtica lui mami). Așa că ne-am decis să luăm ceva ușor, ceva sofisticat. Cum mami mă știe ahtiat după supele cremă m-a lăsat să-mi comand supa de sparanghel pe care-mi doream să o gust de ceva timp iar ea și-a comandat veșnica supă de pui. Când vine vorba de ciorbe/supe… niciodată nu renunță la pui. Așa că nu m-am chinuit nici de data asta să o conving. Am lăsat-o să-și facă plăcerea, știind că la următorul fel aveam de gând să o conving să guste ceva special.

     Am căzut de acord că o porție de pește ar fi numai bună, așa că l-am rugat pe ospătar să ne ajute cu alegerea preparatului. L-am întrebat ce ne-ar recomanda el și care ar fi recomandarea bucătarului pentru o proaspătă viitoare mămică. Ne-a zâmbit cald și ne-a îndemnat să încercăm file-ul de lup de mare. Am privit-o pe mami complice, i-am zâmbit și imediat l-am rugat pe băiat să ne aducă două porții. Am mers pe mâna lui și nu ne-a părut rău. De la aspectul peștelui în farfurie și până la gust, totul a fost perfect. Niciodată nu am crezut că peștele poate avea un asemenea gust bun. Și nu, lupul de mare nu are niciun fel de legătură cu lupul din pădure așa cum credeam. Nici la aspect nici la nimic. Poate doar faptul că este un pește răpitor să-l apropie puțin, dar altceva, nu.

     În toate vizitele pe care le-am făcut la Restaurantul Oliviers și nu numai la ei ci în toate locațiile Residence, am avut parte de experiențe extraordinare. Atmosfera intimă, decorul romantic și mâncarea gustoasă au fost de fiecare dată rețeta perfectă pentru o seară reușită. De fiecare dată am plecat acasă fericit și mulțumit. Și seara asta se anunța la fel de frumoasă datorită companiei mele, în primul rând, datorită motivului pentru care eram aici, datorită mâncării excelente și a desertului pe care-l așteptam cu sufletul la gură, dar și datorită personalului care dă dovadă de profesionalism și dedicare. Se vede că la Residence Hotels se pune accentul pe oameni și pe fericire. Da, pe fericire! Pentru că angajații fericiți, fac clienți fericiți. Sau, cel puțin așa am auzit. În cazul nostru a fost adevărat.

*surse foto: oliviers.ro, superblog.eu

                                                   Articol scris pentru Super Blog 2016

„Încămășează-te!”

     Când vine vorba de îmbrăcăminte, sunt cel mai praf om de pe Pământ. Sunt singura persoană care nu vede nimic greșit în a purta pantalonii la dungă cu teniși, vestă peste tricou, sau blugi maro cu adidași portocalii și hanorac albastru. Niciodată nu mi-a păsat cum mă îmbrac atâta timp cât mă simțeam confortabil și nu-mi era cald sau frig, depinde de anotimp.

     Însă, de la o vreme, am și eu prietenă. Și prietena mea a fost încă de la început cel mai dur critic pe care l-am avut. M-a desființat de fiecare dată când am încercat să ies din casă ca un papagal amazonian. Schimbă pantalonii! Leagă-ți șireturile! Aruncă la gunoi flaneaua asta că e urâtă! Nu mai purta pantaloni strâmți că nu te avantajează cu nimic! Renunță la gecile de piele, ia-ți un palton serios! Astea sunt doar o mică parte din sfaturile pe care mi le-a dat de când suntem împreună. Normal, sunt bărbat și prin construcția mea, mereu am avut ceva de obiectat atunci când ea mă critica. Însă, dacă sunt sigur de un singur lucru în ce privește subiectul ăsta, știu cu certitudine că sfaturile ei au fost mereu bune pentru mine. Orice haină am probat la îndemnul ei mi-a stat bine și mă făcea să arăt bine. Așa că, de vreun an am decis să las în totalitate pe mâinile ei deciziile legate de stilul vestimentar.

     Până într-o zi când, la o plimbare prin Mall m-a tras într-un magazin și m-a dus lângă un manechin arătându-mi: Uite, cu o cămașă de asta ți-ar sta minunat! Vreau să te văd îmbrăcat în cămașă! Nu mă las până nu te conving să-ți cumperi. Un lucru pe care nu-l știu mulți despre mine este acela că urăsc (sau uram) din adâncul sufletului meu cămășile. În momentul în care am abandonat ospătăria am jurat să nu mai îmbrac în veci o cămașă. Și m-am ținut de promisiune până la ea.

     N-am avut ce să-i fac. Toate amenințările ei și toate rugămințile au fost câștigătoare în fața încăpățânării mele și împotriva promisiunii pe care țineam morțiș s-o respect. Așa că am cedat și am probat o cămașă. N-am fost prea mulțumit de rezultat, dar măcar i-am făcut pe plac și m-a văzut purtând cămașă. Două zile mai târziu, curierul îmi aducea un pachet din care am scos o frumusețe de cămașă gri. Bumbac 100%, moare la atingere și părea să aibă o croială specială. Auzisem de brandul Hilfiger printre prieteni, dar niciodată nu am fost atât de curios încât să mă interesez mai mult. Asta era. Îmi cumpărasem o cămașă (bine, îmi cumpărase o cămașă pentru că, bănuiți că alegerea modelului și a culorii îi aparțineau, ca de obicei). Prima mea cămașă după mai bine de 10 ani în care nu mai purtasem așa ceva. Am îmbrăcat-o, am strâmbat din nas, dar când m-am privit în oglindă… șoc și groază! Arătam chiar bine! La naiba! Dacă eram femeie, m-aș fi fluierat pe stradă! Curios din fire am lepădat imediat jeanșii și-am tras pe mine o altă pereche de pantaloni și-am constatat cu uimire că și îmbrăcat așa, cămașa mea se potrivea ținutei și îmi stătea bine. Eram bunoc! Eram unul din acei băieți pe care îi admirau fetele și-i urau iubiții lor.

     După asta am început să prind tupeu și am mai cumpărat o cămașă și încă una și încă 10! Am prins gust la ele și duduia m-a învățat cum să le asortez și cum să fac să arăt trăsnet de fiecare dată când ieșeam din casă. Plec la serviciu, îmbrac cămașă; merg la cinema, cămașa e prima alegere; o seară cu băieții? Se cere să fiu elegant: cămașă!

     Pe urmă am început să observ și alte beneficii. Oamenii mă luau mai mult în serios, fetele intorceau capul după mine și am început să prind mai multă încredere în mine. Bineînțeles, n-am renunțat definitiv la vechile obiceiuri proaste. Întotdeauna cămășile mele erau însoțite de pantofi din cei mai colorați. Roșii, albaștri, verzi, portocalii sau violet… încălțările mele spuneau mereu altă poveste decât restul îmbrăcăminții.

     Au trecut vreo 2 ani de când am făcut acel pas și, acum, la fel ca în prima zi acea cămașă îmi este cea mai dragă. Încerc să o port cât mai des, la ținute cât mai speciale. Presupun că și la haine e la fel ca și la femei: prima nu se uită niciodată!

 

Articol scris pentru Super Blog 2016

Bună ziua sau bum-bum?

     V-a plăcut bancul meu cu extratereștri?… Nu?… Cred și eu că nu. N-ați înțeles nimic! Așa se întâmplă atunci când comunicarea nu se întâmplă în aceeași limbă. Ori se înțelege greșit, ori nu se înțelege nimic. Cam așa ne-am uita unii la alții dacă într-o zi am da nas în nas cu extratereștrii și am încerca să purtăm o conversație.

     Ce-ar fi de făcut în cazul în care mâine ne-am uita pe geamul de la bucătărie și am vedea în fața blocului sau a casei o gașcă veselă de creaturi ciudate cu patru capete, opșpe mâini și cu un arsenal de arme gata să distrugă orice? Păi, cam nimic. Având cunoștințele pe care le avem despre ei, singurul lucru pe care-l putem face este să ne întrebăm cum preferă să ne mănânce. Cu piper sau în sos dulce. Sau să ne rugăm să fie vegetarieni.

     Bineînțeles, mai există și varianta că vin cu intenții de pace și prietenie. Și în cazul ăsta, am face bine să fim pregătiți și să avem grijă ce spunem. N-am vrea să ne jignim musafirii când își beau cafeaua pe canapeaua noastră, nu?  Cum să avem grijă să nu-i jignim când nu ne înțelegem? Păi, ideal ar fi să învățăm să comunicăm cu ei cumva. Și cum la școală nu învățăm decât limbi străine de-ale noastre iar în librării sau biblioteci nu găsim dicționare și ghiduri conversaționale cu extratereștrii, cea mai indicată metodă ar fi să lucrăm cu ei „la psihic”, cum ar veni. Eu personal, aș alege gesturile care sunt cel mai puțin amenințătoare. De exemplu, brațele ridicate spre omul (sau extraterestrul) din fața ta, cu palmele deschise. E unul din cele mai cunoscute semne de pace, de bunăvoință. Nu ar da greș dacă aș vrea să transmit că nu doresc răul. Pe urmă, un zâmbet cald și sincer. Nimeni n-ar avea încredere într-o figură crispată, speriată sau nervoasă, nu?

     M-am tot uitat la filme americane cu și despre extratereștri și cam în toate subiectul era același. Extratereștrii răi au venit să ne cucerească Planeta, să ne ia casa, să ne fure resursele sau, chiar pe noi. Niciun scenarist, niciun regizor de film nu a abordat tema asta dintr-un alt punct de vedere. Sau, aproape nici unul. Cunoștințele mele despre cinematografie nu sunt foarte vaste. Știu totuși, că în luna noiembrie, 11 noiembrie 2016 mai exact, va fi lansat în cinema un film care vorbește despre venirea extratereștrilor dintr-un alt punct de vedere, oarecum. În filmul Arrival  oamenii iau în calcul posibilitatea ca ființele care ne vizitează să vină cu gânduri pașnice. Și pentru ca să probeze teoria asta, solicită ajutorul unui expert în lingvistică pentru a încerca să stabilească un contact cu musafirii. Nu știu dacă Amy Adams (Louise Banks) va reuși să comunice cu ei, nu am văzut decât filmul de prezentare. Însă știu sigur că filmul va fi unul plin de mister. Cum altfel ar putea fi un science fiction? Voi merge sigur la film să văd ce se întâmplă, dar voi aștepta cu nerăbdare și apariția pe suport DVD sau Blu ray pentru că, un thriller bun trebuie păstrat în colecția personală, nu?

     Revenind la problemele mele (și ale multor fani ai „UFO-logiei” ca să-i zic așa), oamenii ar trebui să se gândească serios să se pregătească pentru asemenea situații. Și pentru cazurile în care vizitatorii ar veni ostili și pentru cazul în care ar veni cu gând de prietenie. Eu vreau să cred că dacă vor veni într-o zi, vor veni să ne fie prieteni. Vor veni să ne învețe lucruri noi și benefice pentru păstrarea Planetei și ca să învețe de la noi. Să învețe bucuria desenelor pe asfalt, dansul în ploaia caldă de vară, să învețe cum să se îndrăgostească și cum să culeagă o floare pentru aleasa inimii.

     De asta mă gândesc că atunci când îi vom întâlni, comunicarea ar trebui să înceapă de la copii. Copiii sunt cele mai sincere și cele mai inteligente ființe de pe fața Pământului. Un copil se poate împrieteni cu un al copil de pe un alt meridian, care vorbește o altă limbă fără să scoată un sunet. E de-ajuns un zâmbet și-o jucărie împărțită și între ei se leagă cea mai frumoasă prietenie. De asta eu le-aș arăta extratereștrilor proaspăt veniți copiii. Filmulețe întregi în care protagoniștii sunt copii. Chestii mici cu mânuțe care se joacă împreună în nisip, în parcuri, care chicotesc la orice pas, care aleargă roșii în obraji.

     Unii ar spune că soluția comunicării stă în matematici, formule științifice, psihologie și alte nebunii de oameni mari. Dar, dacă cei care vin să ne viziteze sunt superiori în toate astea? Dacă matematicile noastre superioare sunt pentru ei calcule de grădiniță, dacă psihologia lor se rezumă la cine știe ce abilități de a citi mințile, dacă fizica noastră nucleară a fost inventată chiar de ei? Cu ce i-am încânta? Cu ce i-am uimi? Cu ceea ce știu deja? Cu ceea ce consideră banal? Nu! Trebuie să-i întâmpinăm cu ce avem noi mai de preț. Cu sufletele deschise și cu zâmbetul pe buze.

     Și dacă totuși vin cu gânduri negre, atunci mulțumim lui Dumnezeu pentru mințile iscoditoare pe care le au pământenii și pentru abilitatea unică de a găsi soluții atunci când suntem în impas. Sunt sigur că am tras învățăminte prețioase din toate experiențele prin care am trecut. Războaie, accidente și alte conflicte… toate ne-au pregătit și pentru asta.

     Sper însă că nu va fi nevoie.  Sper că într-o zi un copil se va trezi râzând întrebându-și mama dacă poate ieși afară să se joace cu Klinghert, marțianul de vis-a-vis…

     Vă las cu trailerul filmului despre care v-am zis mai sus. Eu merg să-l văd pentru că sunt foarte curios ce s-a întâmplat. Dacă vizitatorii s-au împrietenit cu noi sau dacă au pornit un război intergalactic. Vreau să văd dacă a fost „bună ziua” sau „bum-bum”!

                                   

Articol scris pentru Super Blog 2016

Masterplan: N-o să mai fiu gras!

     Mai e vreo lună până la marele eveniment și eu arăt ca un balon umflat cu forța. Da, da! 107 e numărul. Pantalonii refuză să se încheie, de la cămașă mi-au sărit doi nasturi când am vrut s-o probez, flaneluța cu anchior (singura care îmi stătea bine) arată acum ca o maletă când o îmbrac, până și geaca de iarnă care-mi era generos de mare face eforturi susținute ca să-și țină fermoarul închis.

     Trebuie neapărat să trec la acțiune. Să-mi bag mințile-n cap și să încep să slăbesc pentru că, pe lângă aspectul vestimentar, care este cel mai puțin important, mă mai deranjează ceva. Aspectul stării mele de sănătate. Cu asta nu pot să mă joc. Semnalele sunt clare: oboseală, respirație neregulată, somn agitat, disconfort permanent. Astea-s aspectele care nu sunt de glumă și pentru care trebuie să fac neapărat ceva. Și o să fac. Însă sunt atât de multe de schimbat când vine vorba de subiectul ăsta, că nici nu știu de unde ar trebui să încep. Am mai încercat în trecut diferite rețete de slăbit, dar la final, rezultatul a fost ca în  bancul ăla… îl știți voi. Nu-l știți? Bine, fiți atenți: „Cică o tipă s-a hotărât să slăbească. A căutat pe net o dietă după care să se ghideze și a urmat-o cu strictețe. La sfârșitul dietei se întâlnește cu prietena ei și-i spune: Tocmai am terminat de urmat o dietă foarte drastică. Și știi ce? Într-o lună am realizat că am pierdut vreo…. 30 de zile„

     Eh, de ce-am avut rezultatul ăla la finalul fiecărei încercări nu știu să vă spun. Adică știu dar nu vreau să mă fac de râs până la capăt. De data asta, pariez pe câștigător. Care câștigător? Eu, bineînțeles! Am de gând ca încercarea asta să nu rămână doar o încercare și la final să nu fi pierdut doar zile ci și kile. (aproape o rimă, ha-ha!)

     După ce mi-am analizat temeinic obiceiurile culinare și rutina zilnică am descoperit care erau aspectele negative, cele care participau la înrăutățirea stării mele. Și am început, bineînteles cu alimentația. Dimineata, obicei prost: ouă prăjite, pâine cât încape, mezeluri, uneori chiar și o strachină de borș sau tocăniță… cu alte cuvinte, mâncam până simțeam stomacul pocnind. Nu bun! Asta o să se schimbe într-un mic dejun aproape copios, dar mult mai light (ca să zic așa). La ouă nu renunț pentru că îmi plac. Însă, dau la schimb ouăle prăjite pe cele fierte (și plătesc și diferență :)) ). Mezelurile… pe cât se poate fără grăsimi multe și muuult mai puține decât de obicei. O sălățică, niște fructe, un cotlet de porc, sau alte alimente de genul ăsta combinate cu un pahar de iaurt, sau un suc proaspăt stors din fructe. Pentru că nu pot să mă abțin de la ronțăială între mese, o pungă de covrigi dietetici îmi stă mereu la îndemână pentru „prostit stomacul” cum s-ar zice.

     Prânzul la mine se servește o săptămână da, una ba. Cum adica? Ete, simplu: Când sunt în tura de dimineață, prânzul e un fel de breakfast part two. Pe la 9 dimineața, tot ce-apuc: merdenele, piept de pui cu cartofi, sandwich-uri, fasole bătută, cornuri, orice! Când sunt în tura de după amiază, pe la ora doișpe arunc în gură pe repede-nainte ce-apuc prin frigider și-apoi o tai la muncă. Ei, gata cu prostiile! Pentru momentul ăsta al zilei voi încerca niște artificii tehnice. În săptămâna de după amiază, o farfurie de ciorbă sau supă și-atât. Știu că obiceiul este să ai cel puțin două mese + desert, dar asta-i un obicei pentru oamenii normali, nu pentru cei nesimțiți, ca mine. Noi suntem condamnați la suferință. Sau nu :D. În săptămânile cu tură de dimineață, întâi voi renunța la acel breakfast part two. O să-mi iau pauza de masă la o oră mai apropiată de amiază și-o să încerc să iau doar o gustare. Un măr, o banană, o portocală, ajutate de niște biscuiți pe care i-am descoperit recent. Biscuiții tosta, delicioși, bogați în fibre și un pachet îmi ajunge pentru 3 zile! Serios!

     Biscuiții, la fel ca și covrigeii fac parte din masterplanul meu pentru gustări sănătoase între mese. Sunt produse care sunt ideale pentru menținerea greutății. Am ajuns la ele după ce am căutat ca nebunul niște înlocuitori pentru dulciurile pe care le consumam între mese. Cornuri, batoane de ciocolată, produse de patiserie, orice. Am găsit un site de pe care poți cumpăra produse pentru o dietă echilibrată și nu numai. Cele mai sănătoase opțiuni și substituenți perfecți pentru mâncarea nesănătoasă care ne invadează zilnic. La Sano Vita, orice ai alege, e sănătos. Indiferent că îți cumperi un ceai, o pungă de cereale, un pachet de biscuiți cu ciocolată, unt de alune, ulei sau chiar băuturi, produsul ales ajută la formarea și urmarea unui stil de viață sănătos. Unde mai pui că produsele se găsesc și în mare parte din supermarketurile de la noi…

     Cina mea era un dezastru total! Ora 5, ora 8, ora 11 noaptea (nu, nu spun că la orice oră ci spun că la fiecare din orele alea luam câte-o cină micuță-măricică). Pe la ora 5 după masă, dacă eram la serviciu, mâncam ce apucam, bineînțeles până pocneam, apoi pe la 8 mai ronțăiam un corn și-un baton Snickers ajutate de-o juma’ de Pepsi și seara pe la unșpe când ajungeam acasă mai făceam un raid în frigider, de unde mâncam tot ce prindeam la nivelul ochilor. Fără excepții.  Ei bine, și asta trebuie să dispară din obiceiul meu. Cina e numai una! (ca și mama) Cel târziu ora 7 seara ca domnu’ stomacu’ să aibă timp să-și facă treaba pentru care este plătit (ăsta ia salariu? 😮 ) . Când sunt la muncă, pe la ora 5 sau 6 o salată, ori niște pește (ca să ne înțelegem, există raion de gastronomie de unde pot cumpăra mâncare gătită), o ciorbă, un piept de pui… ceva, ușurel. Știu, o să am concerte în burtă pentru că sunt obișnuit să bag în mine ca spartul, dar trebuie să fiu tare! (Zoe, fii bărbată!) . Când sunt acasă, povestea-i alta. Orice, la jumate de porție. Și, nu se supără nimeni dacă mai las în farfurie. Pentru momentele dintre mese în care nu o să mai pot rezista fără să pun ceva în gură, biscuiții sau covrigii, împreună cu un fruct ar trebui să rezolve situația.

     Pentru că demersul meu nu se realizeaza doar prin echilibrarea dietei si regularizarea orelor de masă, am decis să mă despart și de câțiva buni prieteni. Așa că, am spus adio sucurilor de orice tip, berea a fost pusă „on hold” și chipsurile vor fi ignorate. (N-au decât să se roage de mine cât vor. Eu din raft nu le mai iau!).

     Poate nu v-am spus… eu sunt un om care face foarte multă mișcare zilnic. Din pat pe fotoliu, de pe fotoliu la masă, de la masă la biroul calculatorului și ciclul se reia. Ei bine, am decis să renunț și la tipul ăsta de mișcare și să ridic puțin ștacheta. O știți pe aia cu „faceți mișcare 30 de minute în fiecare zi„? O știți sigur. Ei, alea 30 de minute le-am alocat mersului de acasă până la stația de autobuz (la a treia stație) pe jos. Dacă până acum mă opream aici, lângă casă și așteptam autobuzul, de-acum încolo o să merg 2 stații pe jos și iau autobuzul de la a treia. Bineînțeles, la muncă am parte de mișcare. 8 ore de stat în picioare ai zice ca-s suficiente. Vax albina! Alea 8 ore abia reușeau să mă mențină cât de cât la greutatea la care ajunsesem.

     Ei, cam ăsta-i planul meu pe următoarele 30 de zile, până la eveniment. Sper ca pe 10 decembrie să constat că am pierdut mai mult decât 30 de zile din viață și să constat că nu trebuie să-mi cumpăr pantaloni, cămașă și alte articole de îmbrăcăminte cu 2 numere mai mari. Cureaua trebuie strânsă!

                                               Articol scris pentru SuperBlog 2016

Activitate de concediu

            VeVeVepunctfacebookpunctcom….”Server not found. Page cannot be displayed…”

     Frumoooos! Nici că-mi puteam începe concediul mai bine! Nu am internet. (Mămicule, iar ai uitat să plătești factura… și-acum ai plecat în delegație… te doare la opinci că eu stau acasă fără net…).

     Buuun, nu disperăm. Nu e un capăt de lume. Am mai stat fără net și cu alte ocazii și n-am murit, nu?  Ok, ce e de făcut?

     Știu. Pentru început, dăm centrala la maxim. Vrem căldură. Apooooi, un vin fiert, țigările la îndemână și dăm drumul la filme. Conectez calculatorul la televizor și… cred că un maraton de Game of Thrones e perfect…. perfect idiot! Ai uitat că n-ai net, prietene? Cum vezi tu filme? Pffff… Hmmm… fotoliul ăsta e chiar confortabil! Și ce bun e vinul fiert! Îmi ajunge până-n suflet! Aș putea să stau aici tot concediul. Bine, nu chiar tot… că poimâine vine mami acasă și ne apucăm să decorăm casa pentru sărbători. Până atunci, am toată casa numai pentru mine. Și degeaba o am că mă plictisesc. Ce-aș putea face să mai treacă timpul?

     Biblioteca! Iubita mea a umplut biblioteca cu cărți! Sigur găsesc ceva și pe gustul meu. Ia să vedem… Jean Paul Sartre…. Zidul. Frumoasă copertă… RaoClasic. Hmmm… știu cartea asta! Am văzut o recenzie pe blogul unei prietene despre ea. Cică e o  colecție de cinci nuvele. Titlul cărții e dat chiar de prima dintre ele. Dacă-mi amintesc bine era vorba de niște prizonieri în timpul Războiului Civil din Spania. Niște povești terifiante despre cum și-au petrecut ultimele momente  de viață după ce au fost condamnați la moarte. Îmi place genul ăsta de cărți. Nu țin minte tot ce-a scris tipa în recenzie, dar știu că în una din nuvele e vorba și despre copilăria plină de controverse și neclarități a unui puști care avea să ajungă stăpân peste fabrica familiei. Cartea promite mult. Pe unii ar putea să-i dezguste detaliile prezentate în volum, dar dacă stai să îi cercetezi dedesubturile o să descoperi povești despre lupta pentru supraviețuire, pentru păstrarea demnității. Cu siguranță este o carte de citit.

     Dar n-are decât 224 de pagini. N-am ce face din ea într-o zi. Hai să mai caut una. Ah… tot de la Editura Rao Ce de cărți de la Rao avem… Poate găsesc un thriller ceva. Secretul Medici. De Michael White. O fi vorba chiar despre faimoasa familie Medici din Florența? A dăinuit dinastia lor vreme de două secole sau ceva de genul ăsta. Erau o familie influentă, cu legături puternice până la Papă. Despre ce secret o fi vorba? Ufff, ce bine mi-ar prinde puțin net… aș citi rapid o recenzie și-aș ști dacă merită citită. S-o răsfoiesc puțin. Pare interesantă. Oare ce obiect au găsit în corpul lui Cosimo? Trebuie să fie ceva important. Cosimo a fost primul care a fost numit Părintele Patriei. Primul membru al dinastiei. Știu că și-a folosit averea ca să controleze totul în jurul lui. De la politică până la mediul de afaceri. Impresionant om. Dacă și cartea e cel puțin la fel de impresionantă ca el, sigur merită citită.

     320 de pagini. Asta și cu Zidul îmi ajung până mâine la amiază. Încă una, măcar… Dar înainte de asta, mai facem un vin fiert. Doamne cum se scurge bunătatea asta de vin când te iei cu cărțile!

     Ce mai avem pe-aici? Doamne, ce de cărți! Când le-o fi cumpărat pe toate? Zici că și-a făcut stoc și pentru vecini. La noi în casă nu mai este valabil „Toată familia citește„. La noi e  „Toată scara citește!„. Uite una care mi-e cunoscută.  Asta-i tot thriller. Am văzut filmul. Avocatul din limuzină. Matthew McConaughey juca rolul unui avocat care își folosea limuzina Lincoln pe post de birou. Omul era cunoscut pentru că apăra toate scursurile orașului. Drogați, traficanți, bețivi, escroci, nu-l interesa cine-i este client atâta timp cât făcea bani. Știu că în film era vorba despre cazul unui individ pe care culmea, îl credea nevinovat. S-a dovedit mai târziu că era, de fapt unul din cei mai răi oameni pe care-i apărase în carieră. Sunt curios dacă autorul, Michael Connelly a fost pe aceeași lungime de undă cu regizolul filmului. De obicei filmul nu respectă cartea. Acum o fi la fel? Neapărat trebuie s-o citesc!

     Buuuun, avem „read-list” pregătit. Azi și mâine nu mă plictisesc. 3 cărți una și una, vinul fiert, sendvișuri din belșug și 28 de grade în casă. Așa mai zic și eu concediu! Hopaa, stai că ne sună iubirea. „-Da, suflete. Ce să fac…citesc. […] Păi, cum să nu pun mâna pe cărțile tale? Și eu ce-o să fac până vii tu? […] Nu pot, nu am net. […] Păi nu l-ai plătit tu! Nu era rândul tău să-l plătești luna asta? […] Da, iubire. Promit că mă spăl pe mâini înainte să ating cărțile și promit să am grijă de ele!„

     Greu e cu femeile! Unele țin la îmbrăcăminte, altele la florile lor sau la cosmetice, la bijuterii ori la telefoanele lor roz… a mea iubește cărțile! Atât de mult încât am impresia că și-ar dona tot salariul la Rao doar ca să citească!

 

Articol scris pentru SuperBlog 2016