După șapte ani (și câteva zile) în domeniul vânzărilor, pot spune că nivelul meu de stres a atins cote alarmante. Dacă până mai ieri nu reușea nimeni să mă scoată din „zen-ul” meu cu nimic, astăzi sunt ca un butoi de pulbere. Și oamenii din jurul meu se așează confortabil pe el; Adică pe mine. Bine, ăștia șapte ani sunt defapt vreo nouă, cred! Pentru că înainte de jobul meu actual am mai cochetat o perioadă de doi ani cu ospătăria, cu sălile de internet, chestii care, oarecum, tot din vânzări se trag. Tot cu clienți am lucrat. Ei bine, în ăștia șapte+doi ani, rareori mi s-a întâmplat să mă manifest în fața clientului. La început, tratam problemele cu indiferență. Eram un copilandru în facultate, ospătăream pe ici-pe-colo și nu-mi păsa de nimic. Singurul lucru pe care-l știam era că la sfârșitul zilei îmi număram bănuții iar la sfârșit de lună îmi primeam salariul. Salariu din care, necopt fiind, îmi cumpăram toate prostiile pământului. Pe bune, prostii! Odată mi-am cumpărat o sută de pungi de chipsuri! Doar ca să-i arăt unui prieten că pot!
Timpul a trecut, însă și eu am început să mă maturizez. Nu, nu m-am maturizat din ospătărie. Creierul „mi-a crescut” după ce m-am angajat pe postul pe care sunt acum, când am văzut că responsabilitățile unui angajat pot fi mai mari decât o ciorbă adusă la timp, înainte să se răcească. Lucram cu clienți diverși, lucram cu bani mulți, cu produse scumpe și la orice greșeală făceam, eram bun de plată. Treaba devenea serioasă, începeam să realizez că munca nu e o joacă. Devenisem conștient că eram responsabil nu doar de acțiunile mele ci și de reacțiile mele. Dacă pe terasă la mare îmi puteam permite să-i răspund obraznic unui client fiind sigur că n-o să-l mai văd niciodată, în magazin nu mai puteam să fac asemenea lucruri. Așa că trebuia să găsesc soluții ca atunci când un client mă enerva, mă deranja sau era pur și simplu idiot, să-mi controlez total reacțiile și să îl fac să se simtă bine și binevenit la noi, chiar dacă nu avea dreptate. Cu „papagalul” le aveam (și încă le am), deci nu-mi era deloc greu să găsesc cuvintele potrivite prin care să-i dau de înțeles că deși are o nemulțumire, totul va fi bine. Ajunsesem la stadiul ăla în care, chiar și atunci când greșeam eu și era grav, clientul rămânea calm, zâmbitor și înțelegător.
Colegii se mirau mereu cum de reușeam să aplanez conflictele, chiar și pe cele foarte aprinse, cu atâta degajare. Însă ceea ce nu știau ei era că, de-a lungul timpului, eu îmi creasem un „tic nervos”. De câte ori o situație escalada și risca să degenereze în ceva urât, eu puneam mâna pe ștampila firmei și tacticos, apăsam pe ea în repetate rânduri, lăsând foile negre de atâtea amprente. Era o chestie ciudată. Efectul ăla mecanic al ștampilei, sunetul, arcul care-mi împingea mâna înapoi, nu pot spune care era motivul. Cert este că, de câte ori puneam mâna pe o ștampilă și-o foloseam, stresul dispărea. 
sursă gif: Giphy.com
Lucrul ăsta mi-a dat de gândit mai târziu. Exista o modalitate de-a mă liniști, era super relaxantă iar eu… iar eu nu puteam face uz de ea decât în alea opt ore cât eram la muncă. Ori, stresul pândea la fiecare colț. În trafic, la coadă la impozite, acasă când îți plâng copiii și nu mai știi ce să le faci iar soția vine abia la șase, exemplele pot continua. Da, stresul era peste tot iar eu nu reușeam să-l controlez decât atunci când eram la muncă pentru că ștampila era acolo iar eu nu puteam s-o iau cu mine acasă.
Rezolvarea nu a întârziat să apară. La parterul blocului există un shop partener Colop, magazin de ștampile și alte chestii de birotică și papetărie, căruia m-am decis să-i fac o vizită. Știam că la ei puteam comanda orice ștampilă voiam și știam că la ei o primesc extrem de repede. În iarnă comandasem o datieră pentru grădinița la care-o duc pe cea mică. Într-un exces de imaginație, Malia mea o făcuse pe-a directoarei zob sub pantofiorul ei de lac. Pretindea că sparge nuci. În fine, știam că aveam la îndemână magazinu’ de ștampile și mă hotărâsem să merg la ei să-mi trântesc o ștampilă personalizată pe care s-o folosesc pe post de aparat antistres.
Problema era ce să-mi scrie pe amprenta ștampilei. Inițial mă gândisem să concep una care să-mi fie și utilă. Să împușc doi iepuri dintr-o lovitură. O semnătură, o carte de vizită, o pară mălăiață, orice, doar să-mi fie util. Dar, mi-a trecut repede dorul de utilitate când mi-am dat seama că de la atâtea apăsări stresate, era posibil ca ștampila mea să mă lase într-un moment important. La muncă schimbasem vreo 3 ștampile în ultimii doi ani și asta doar „datorită” mie. (Cine-ar fi știut că o ștampilă nu este făcută pentru plesneală necontrolată, de cinzeci de ori la rând?) Așa că am rămas doar la utilizarea ei ca dispozitiv cu care să-mi alung stresul. Fiindcă urma să o folosesc oriunde, am decis ca ștampila mea să fie fără text, fără nimic. Nu amprentă, nu tușieră, doar ștampila goală care să facă de câte ori am eu nevoie „click-click”. Nu voiam să risc să murdăresc haine sau mașina sau mai știu eu ce mobilier în timpul ședinței de destresare.
Bine, conținutul neconținut al ștampilei fiind lămurit, mai rămânea să aleg doar modelul. Aveam nevoie de ceva extrem de purtabil, care să-mi încapă într-un buzunar, dar, în același timp nu puteam renunța la o ștampilă clasică, cu arcuri. Aveam nevoie de acea mișcare „sus-jos” așa că o ștampilă-pix ori un pocket stamp ieșeau din calcul. Nu zic, arată foarte cool și sunt foarte utile. Poate într-o zi o să-mi comand una pe care să-mi introduc cartea de vizită. Mai vedem… Am găsit un Printer C10 numai bun pentru tratamentul meu. Destul de mică încât să-mi încapă în orice buzunar, pe tipul clasic, destul de „zgomotoasă” cât să-mi calmeze nervu’ nervos.
Micuța C10 avea să-mi fie parteneră de suferință (bine, ea avea să sufere, eu doar o băteam în cap nevinovată) de-acum încolo. M-am dus la băiatul de la magazin și cred că momentul în care i-am cerut o ștampilă fără amprentă, antistres a fost momentul în care tipul și-a făcut prima dată cruce cu mâna stângă. Nu pot uita privirea nedumerită, ochii mari cât cepele și bâlbâiala din glasul lui. Mi-a spus mai târziu că a mai avut solicitări ciudate cu oameni care voiau ștampile cu „ke faki păpușe?” sau „la mine sau la tine?„, dar niciodată în viața lui n-a avut un client care să-i ceară o ștampilă care să nu imprime nimic… și cred că-i lăsasem o impresie de om sănătos la minte în toamnă, când am cumpărat datiera… ce să-i faci? Toți avem metodele noastre de destresare. La mine-i o ștampilă.
Articol pentru SuperBlog 2017
Una-alta cu Costică 