Publicat în Super Blog

Nostalgie muzicală

„Violeta duce găleata la gunoi./ Toți băieții de la scara 3/ O privesc cum duce găleata la gunoi./ Și suspină lung în urma ei./”

     Vă mai aduceți aminte refrenul ăsta de la Sarmalele Reci? Nu? Păcat! Pe vremea copilăriei mele era un mare hit! Țin minte că atunci când a început să fie difuzat pe radio, toți băieții de la bloc (inclusiv eu) îl fredonam cu pasiune. Și nu pentru că ne-ar fi plăcut în mod particular ci pentru că la scara B din blocul meu locuia o fată pe nume Violeta. Pe vremea aia încă se mai ducea găleata la gunoi, nu apăruse moda sacilor menajeri și, de câte ori Violeta de la B ieșea cu găleata de gunoi, corul băieților începea cântarea. Nu știu cât și cum o deranja pe ea chestia asta, dar pe noi ne amuza grav. Ne simțeam tari, ne simțeam cool, ne simțeam băieți macho! Nu c-ar fi contat pentru ea vreunul din aspectele astea. Violeta era cu 5-6 ani mai mare decât media de vârstă a întregului grup și prin urmare, noi nici nu existam pentru ea. Eram, probabil, doar grupul gălăgios care devenise obsedat de numele ei datorită unei melodii în vogă.

     Cam astea erau pe vremea copilăriei mele lucrurile care influențau tineretul. Nu existau bloguri, vloguri, meme-uri, virale sau clipuri cu pisici. Exista muzică de calitate din care copiii extrăgeau versuri, replici, glume sau alte momente pe care le aplicau în viața de zi cu zi.

     Țin minte că la câțiva ani după episodul Violetei, apăruse melodia aia cu „Urlă foamea-n noi”. Eram deja mai măricel, aveam telefon mobil cu înregistrare sunete, cu cameră, cu card de memorie și transfer de date prin infraroșu. Îmi făcusem de undeva rost de melodie și-o aveam pe post de ton de apel. Însă, imediat a apărut moda cu tonurile „cropuite” din melodii așa că mi-am ales și eu din aceeași melodie partea cu „Ești varză!” și uite-așa, de câte ori primeam câte-un sms, telefonul meu stârnea râsetele colegilor prin: „Ești varzăă!”.

Îmi aduc aminte un episod amuzant în care una din colegele mele de clasă, într-o pauză, încerca să-și etaleze talentele muzicale cântând nu mai știu ce melodie de la Andre care spărgea pe-atunci topurile. M-am dus la spatele ei, am scos telefonul din buzunar și-am dat play lui „Ești varză!”. Toți colegii s-au spart de râs în momentul ăla. Doar colega respectivă n-a găsit nimic amuzant în moment și mi-a aplicat un pumn în umăr. E drept, îmi cam plăcea de fată și, în perioada aia, cam  ăsta era modul nostru, al băieților de a încerca să impresioneze fetele. Făceam absolut orice puteam ca să le facem să se simtă prost. Iar muzica ne era de un real ajutor. Multe glume se îndreptau asupra fetelor, inspirate din melodiile momentului. Cam la asta se rezuma experiența noastră la agățat fete.

     Era, pe vremea aia, o competiție acerbă între băieți și unele fete: Cine învăța cât mai multe melodii și le fredona cât mai frumos, cât mai apropiat de originale. Îmi aduc aminte că abia apăruseră cei de la Ca$$a Loco pe Atomic TV cu „Eterna și fascinanta Românie”. Imediat am înregistrat melodia pe casetofonul meu vechi și-am început să-i dau play si replay până mi-am notat toate versurile…așa cum le-nțelegeam eu după o înregistrare de calitate mai mult decât proastă. Mai ține minte careva versurile cântecului? La un moment dat, Bogdan spunea așa: „Plugurile sunt făcute din vechi tancuri…” Însă, Costică a înțeles de fiecare dată că „plugurile sunt făcute DINTRE tancuri”. Vă închipuiți râsetele pe care le-am stârnit atunci când, mândru de noua melodie învățată, m-am apucat s-o cânt la școală în pauza mare. „Din ce, mă? Dintre tancuri? Din vechi tancuri, băăă!”

Degeaba am încercat eu să le explic teoria lui pește prăjit că înregistrările mele sunt de o calitate mai proastă, că nu se înțelege mai nimic din cauza casetelor și din cauza difuzoarelor slabe. The joke was on me!, cum ar zice americanul. Pe vremea aia oricum era ceva la ordinea zilei să înțelegi altceva decât transmitea artistul. Sistemele de sonorizare nu erau atât de avansate ca acum. Pe timpurule alea, vârful de lance, culmea eleganței și a performanței era un dublu radio-casetofon cu baterii (pentru portabilitate). Păi dacă aș fi avut pe timpurile alea sistemul ăla de la Edifier pe care-l lăuda un amic de-al meu pe Facebook zilele trecute, cu bass puternic, cu carcasă din lemn, cu intrare audio optică (pe lângă cele standard, auxiliar, coaxial și RCA), cu Bluetooth și cu 136 W… păi n-aș mai fi avut probleme de percepție. Și, în plus, aș fi fost și cel mai popular băiat din cartier cu un sistem de sunet performant dar și cu un design foarte șmecher.

boxe detaliu

     Adică, uitați-vă și voi! Nu doar arată bine! Arată demențial! Cu asemenea sistem de boxe, cu siguranță aș fi fost sufletul petrecerii, cel mai tare din parcare, ce mai la deal-la-vale, cel mai cool  din cartier! Dar nu am avut așa ceva! Și nici măcar ceva apropiat de ele! În copilăria mea, contactul meu cu muzica se făcea printr-un televizor cu tub (și canalele dedicate muzicii), un casetofon pe care mi l-a construit unchiul meu electronist, din bucăți și pe care-l foloseam ca să înregistrez melodiile de la televizor și radioul cu ceas din bucătărie la care ascultam muzică dimineața, la micul dejun.

     Pentru cei care nu au o idee despre melodiile pe care le-am menționat mai sus, vă recomand să dați câte-un click mai jos.

 

 

 

Articol pentru SuperBlog 2017

 

 

Anunțuri

Un gând despre „Nostalgie muzicală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s