Publicat în Super Blog

Un blog neobișnuit și-un banc misogin m-au pus pe gânduri

Îmi place să iau prânzul la restaurante și pizzerii. E, într-un fel, momentul meu special din zi. Recent am descoperit o pizzerie mai neobișnuită. Cum neobișnuită? Păi, oamenii se ridicau de la masă și intrau în bucătărie ca să vadă cum le era preparată pizza. Alții, mai leneși, urmăreau activitatea pizzerului de pe telefonul mobi.. Ei bine, ieri cum stăteam eu așa relaxat și mâncam în pizzeria neobișnuită am auzit un banc. Unul ce ar putea fi catalogat cu ușurință puțin (sau mai mult) misogin, care suna cam așa: Dar știți ce, mai bine vă spun la final bancul. Așa vă țin curiozitatea la cote înalte și vă fac să treceți prin toată povestea. Nu trișați că nu-i frumos!

Pizzeria asta neobișunită e altceva decât locurile pe care le frecventez eu. Este un loc foarte familiar în care te simți bine indiferent de starea pe care o ai. Oamenii care lucrează acolo îți lasă impresia că vin la muncă de plăcere (ceea ce e foarte ciudat pentru noi, românii), zâmbesc mereu și au profesionalismul în vene mai ceva decât am eu

Screenshot_2019-04-16 🍕 Pizzeria din Virtutii, 1E Comanda Dodo Pizza Bucuresti Livrare gratuita in 45 minute sau pizza gra[...]
cafeaua la prima oră a dimineții. Au atâta încredere în ceea ce fac și un respect pentru clienți atât de mare încât îți permit să intri în bucătărie să vezi cum îți prepară pizza. Într-o duminică am trecut pe la ei, doar așa, de dor și când am intrat în pizzerie m-am speriat. Puzderie de copii peste tot pe unde vedeai cu ochii. Cică duminica e ziua dedicată lor și la ora prânzului ăștia mici se distrează cu animatori și alte nebunii. Am luat decizia: duminica îi las pe copii să meargă la Dodo, eu mă mulțumesc cu celelalte zile din timpul săptămânii. Mai puțin sâmbăta… și miercuri. Miercuri am prânzurile cu colegii.

Nu mi-a luat mult timp până să decretez că a devenit pizzeria mea preferată. Încet-încet i-am descoperit pe oameni și cu fiecare zi trecută mă îndrăgosteam mai tare de ei. (Nu în sensul ăla, bă!) De curând am aflat că cei de la Dodo au și un blog. Cum altfel decât un blog neobișnuit, la fel ca pizzeria și cum și eu sunt blogger, am intrat imediat să văd cum se descurcă „concurența”. Nu e rău, dar nici cei mai cei nu sunt. Blogul Dodo Pizza pe care și l-au deschis are potențial și cred că în curând va crește măricel. Dacă se ocupă de el cu aceeași pasiune pe care au investit-o în afacere, sunt pe drumul cel bun. Dacă nu, nu.

Dar să revenim la bancul pe care l-am auzit în după-amiaza aia…

Gura bate…

Exact! Există o vorbă din bătrâni care ilustrează perfect adevărul despre o gură „slobodă„. Gura bate curul (scuzați franceza). Știu că unii mă vor înjura pentru bancul ce urmează să vi-l spun, dar l-am preluat și îl voi menționa doar pentru învățămintele „conexe” pe care le-am putea trage din el. Nu sunt de acord nici cu violența, dar nici cu

cearta pinterest
obediența niciuneia dintre părți într-o relație. Egalitatea și respectul ar trebui să fie la ordinea zilei. Însă, există o grămadă de situații în viața de zi cu zi când ar cam trebui să gândim înainte de a deschide gura. Eu știu cel mai bine, mă regăsesc perfect în situația dată. Nu odată am avut de tras de pe urma gurii mele rele. Mi-am luat-o de atâtea ori pentru că n-am știut când să mă opresc din vorbit, că aș putea scrie un manual în cinci volume despre asta. Și pe urmă ar trebui să-l studiez ca să învăț și eu ce am de făcut. Și pe plan profesional, dar și personal pentru că nici cu prietena mea nu știu când să-mi țin gura sau când trebuie s-o las mai moale.

M-am născut încăpățânat. Berbec, deh! Atunci când cred sau știu că am dreptate, merg cu dreptatea mea până-n pânzele albe. Chiar dacă sunt conștient că îmi poate face rău, nu renunț la dreptatea mea nici în ruptul capului. De multe ori greșesc și-mi dau seama pe parcurs. Dar ce credeți? Sunt eu în stare să pun frână și să trec în modul „R”? (R de la reverse, nu de la rachetă). Normal că nu! Mă afund în prostie până la capăt! Bine, mai am și momentele mele inspirate când mă opresc la timp, dar la timp pentru mine e întotdeauna prea târziu pentru ea. Și uite-așa, cum-ne-cum, mă trezesc în corzi numărat de arbitru. Indiferent că am dreptate sau nu.

Nici la muncă n-o duc prea bine din

no brakes
punctul ăsta de vedere. Să nu credeți că-s cuminte. În fiecare an la evaluarea profesională îmi spune șeful că ar trebui să mă mai temperez și să îmi mai controlez reacțiile. Acum, să nu credeți că-s vreun nebun scăpat de la „glumeți” și că n-am ce căuta printre oamenii civilizați, dar pur și simplu nu suport când oamenii te tratează altfel decât uman. Și am o serie de întâmplări trăite în ultimii opt ani pe care dacă le-ați citi v-ați da seama că aici nu descriu decât extrem de vag cât de prost stau la capitolul ăsta. Ați văzut vreodată miniseria australiană Rostered on? Dacă da, vă puteți imagina cam pe unde mă situez.

Să nu credeți, sunt perfect conștient că nu e ok ceea ce fac și că în special în retail (unde lucrez eu) n-ar trebui să facă nimeni așa ceva. Însă nu pot să mă abțin când văd un client călcând în picioare demnitatea vânzătorului doar pentru că e „cetățean european care are drepturi”. Sunt regulamentul ambulant al colectivului, cunosc legile după care funcționăm și toate directivele ca pe Tatăl Nostru, dar când vine vorba să le pun în aplicare se aprinde un beculeț roșu acolo la creieraș care-mi spune că ceva nu este în regulă și că este de datoria mea să intervin. Și-s prost, că intervin! Mă iau după capul meu! Uneori am câștig de cauză și satisfacția că mi-am făcut treaba exemplar și regulamentar, dar alteori mă aleg cu o beșteleală ca-n filmele cu tâmpiți.

Succesul unora, sursă de inspirație pentru mine

Vă spuneam undeva mai sus, că cei de la Dodo Pizza s-au apucat de blogging și că am început să-i citesc. Tot trecând așa, de la un articol la altul mă gândeam cât de diferit sunt eu față de conceptul pe care l-au îmbrățișat ei și câte am de învățat de la niște oameni ca ei. Mi-ar prinde bine un training în bucătăria lor, printre oamenii ăștia care fac totul în interesul clienților (și mi-ar prinde și mai bine dacă mi-ar da voie să bag în mine câteva pizze în timp ce învăț să-mi controlez „berbecismele”). Sunt convins că au și ei frustrările lor, supărările lor și momentele în care simt că nu mai pot. E o echipă de oameni, la urma urmei! Dar se pricep atât de bine să nu le arate clienților părțile astea ale lor încât ajungi să crezi că oamenii ăștia sunt veșnic veseli. Zi și noapte. Și unii dintre ei chiar sunt, după cum citeam într-un interviu de la ei de pe blog.

Cred că e timpul să vă spun și gluma pe care v-o tot promit de la începutul poveștii, dar vreau să vă mai țin câteva momente în priză pentru că vreau să fiți martorii unei promisiuni. O promisiune pe care mi-o fac mie, dar și clienților mei, colegilor, șefilor, persoanelor importante din viața mea, iubitei mele și viitorilor mei copii (da, la plural), când or veni.

803bb94763df74b87102d3c6bb0cb841

M-am lăsat inspirat de toate poveștile frumoase găsite pe blogul neobișnuit. M-am uitat la oamenii ăștia și am înțeles că se poate. Se poate să te abții atunci când îți vine să-i înjuri, se poate să te gândești de două ori înainte de a da o replică, se poate să zâmbești pentru că nu e vina clientului atunci când tu ai probleme acasă, se poate să îți ții gura atunci când pe iubită o apucă pandaliile și țipă la tine chiar dacă ea a greșit. Și dacă tot se poate, am zis că trebuie să încerc. Trebuie să-mi impun să încerc să fiu mai bun, să nu mă mai enervez la orice pas, să tac atunci când mintea vrea să spună o răutate, să-mi potolesc setea de dreptate atunci când mă ocărăște pentru ceva ce-am făcut acum cinci ani și pentru care mi-am cerut scuze de zeci de ori, deja. De asta promisiunea mea față de mine, pariul meu cu mine este că voi începe să tac mai mult. Voi începe să fiu mai cuminte, mai cumpătat și mai relaxat.

Bun, v-am ținut destul de mult pe-aici. În eventualitatea că ați ajuns până aici cu cititul (și nu ați trișat să citiți direct finalul), vă las cu bancul mult promis. Ăsta este bancul auzit într-o pizzerie neobișnuită, care m-a făcut să-mi fac promisiunea aceasta prin care sper că-mi voi face viața un pic mai frumoasă:

„Femeia intră pe ușa medicului toată vânătă la față:

-Domnule doctor, nu știu ce să mă mai fac! De câte ori vine seara beat mă bate! Uitați-vă la mine cum arăt!

-Doamnă, problema e cunoscută și am și soluția. Uitați, luați ceaiul ăsta și de câte ori vine acasă băut, faceți gargară timp de o oră cu ceai. O să vedeți că n-o să mai aveți probleme

După câteva săptămâni femeia se întoarce la medic, extrem de veselă și „neatinsă”

-Domnule doctor, e incredibil! Ceaiul dumneavoastră chiar funcționează! Cum e posibil așa ceva?

-Păi, doamnă dragă… dacă aveți gura ocupată cu altceva…”

Articol pentru ultima probă din Spring SuperBlog 2019, probă sponsorizată de

Dodo Pizza – pizzeria neobișnuită

*surse foto: pizzerianeobisnuita.ro; pinterest

Reclame

Un gând despre „Un blog neobișnuit și-un banc misogin m-au pus pe gânduri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.