Hai la brânzî, blea!

Facultatea a început  de o săptămână și am început deja să leg prietenii cu colegii. Azi dimineață la seminar, Vanea, un moldovean de peste Prut, unul din primii colegi cu care m-am împrietenit foarte repede, era foarte agitat. Se uita foarte des la ceas și ofta din 5 in 5 minute.

-Vaneo, ce-ai pățit? Ți-e rău? Ai ceva?

-Nu, blea. Azi vini mămuca di la Ungheni la mini. O zâs cî ari pachet mari sâ-ni aducî. Șî nu știu când ajunji. Nu vreu s-o fac sî m-aștepti câ-i iuti la mânii.

-Păi, hai să plecăm! Mergem, bem o bere în fața căminului și-o așteptăm pe maică-ta.

-Da cum sî plec, blea? Așă, din timpul orii?

-Stai mă, prostovane că te rezolv eu!

-Domn’ profesor, vă rog să ne scuzați pentru ora asta. Am primit un mesaj de la administratorul căminului că cineva ne-a intrat în cameră. Ne cheamă de urgență să verificăm cu poliția dacă ni s-a furat vreo ceva.

-Vai! Ce nenorocire! Sigur, mergeți, mergeți! Nu vă faceți griji!

-Vezi, bă? Așa se face!

-Blea, ești tâmpit?! Dacî ni prindi?

-Stai mă liniștit! Hai să mergem!

După 3 ore de stat cu fundul pe scările căminului, apare și mămuca moldovanului meu. O Ladă veche din ’86, încărcată la refuz cu de toate parchează într-un nor de fum în fața căminului. Vanea o ia la sănătoasa spre mașină urlând, aproape plângând: „Mămucî, sărumâna, mămucî!”

După ce mă prezintă mamei sale și-mi primesc binecuvântarea și sărutarea pe frunte de la mămuca, ne apucăm de descărcat. Femeia ne coordonează cu mână de fier. Ce trebuie să descărcăm și să ducem  în cameră, ce trebuie să rămână în mașină pentru că mămuca mai avea un drum de făcut până la Bacău unde trebuia să vândă niște marfă.

În jumătate de oră totul e descărcat și dus la cameră iar mămuca ne mai dă o ultimă binecuvântare și-o sărutare după care Lada demarează în același nor de fum.

Ajunși în cameră începem să despachetăm bunătățile. Borcane cu gem, magiun, zacuscă, saci cu mălai, ouă,  fasole, cartofi, pește afumat, conserve alese, dulciuri…Mămuca i-a făcut aprovizionarea odorului pe 3 ani de facultate dacă mă întrebați pe mine.

-Vaneo, ce boala ț-o pus mă-ta în chiupurile astea, mă? Că-s grele cu draci!

-Aoloooo! Blea! Nu fi tâmpit! Asta-i ce’ mai bunî mâncari, blea! Stăi oliacî jios cî pun amuia sî mâncăm!

Încropește Vanea al meu un ceaun de mămăligă, desface un chiup, ia o lingură de lemn și începe a scobi înăuntru scoțând ceva alb, unsuros cu bucăți ce păreau a fi carne. Aruncă patru linguri de-alea albe într-o tigaie, scoate șase ouă din ziarele în care erau învelite și le izbește peste și apoi dintr-un alt chiup scoate câteva îmbucături imense de brânză pe care le azvârle în două farfurii.

-Blea, ci-ț dau io amuia sî mânânci, n-ai mâncat in viața ta! Brânzî di oai di la stânî cu jumări, cu ou șî cu mămăligî.

-Vaneo, păi asta-i mâncare românească, Vaneo. Cum sa nu mănânc? La bunici la țară numai cu de-astea am crescut.

-Blea, nu fi prost! brânzî ca asta n-ai mâncat di când ti-o făcut mă-ta!

Nu termină de vorbit moldovanul meu că auzim un zdrăngănit de chei pe gratiile de la geam. Când întindem ochii peste pervaz, de pe trotuarul din grădinița căminului ne privea cu ochi mari un individ pe la 45-50 de ani, grizonat, puțin dolofan.

-Ci vrai bre? Cini iești?

-Mă scuzați…treceam prin față pe alee și-am auzit, fără să vreau, că vorbeați despre o brânză foarte bună. Știu că pare puțin ciudat, dar ați putea să-mi dați și mie să gust?

-Haidi blea, întrî! Vinî șî înfulecî aicișa cu noi! Undi-s doi, merji ș-al triilea!

-Băi, ești nebun?! Cum inviți omul așa în cameră și-i dai să mănânce? Nici nu-l cunoști!

-Îmi cer scuze. Mă numesc Toni Delaco. Sunt proprietarul unei fabrici de brânzeturi aici în România. Am venit în Iași pentru că trebuie să discut cu niște producători din zonă pentru o colaborare și eram într-o plimbare în zonă când v-am auzit vorbind. Cum sunt interesat direct de subiectul brânză, am ciulit urechile și-am ascultat.

-Blea, hai lăsaț’ vorbăraia șî treciț’ la masî. Dom’ Toni, ia di-aici o strachinî di mâncari sutî la sutî moldovineascî. Oușoari di la găini din ogradî di la mamaia Liuba, jumări di la porcușoru Ghițî,  tot al nostru șî brânzî di oai la chiup cum n-ai mâncat în viața matali. Ia c-un boț di măligî sâ legi gustu’! Șî pentru poftî, luaț’ di daț’ pi gât un pahar di votcî di la noi di la Moldova! Unji sufletu’.

-Doamne! E dumnezeiască! E bună! Chiar e cea mai bună brânză de oaie pe care am gustat-o în viața mea! Untoasă, aromată, sărată cât trebuie, nu prea iute… E perfectă!

-Am zâs ieu cî n-aț mâncat niciodatî branzî ca asta!

-De unde e? Aș vrea să vizitez locul în care se face! As vrea să văd cu ochii mei!

-Apăi, nea Toni… asta-i brânzî din țâța oii! Îi di la o stânî micî di lângî Ungheni. Un cioban bătrân o faci di pisti șaizăci di ani. Șî o păstreazî pi tătî în saramurî în butoai di brad, îngropati la 5 metri sub pământ.

-Blea, da țâi-ț’ placi, blea?  Câ nu ti-aud sî zâci nimica. Da dupî cum bagi sub nas bucătoaili di măligî muieti-n brânzî cu jumări bag sama câ îț’ cam placi! Așă-i?

-Ihâm! (și continui să înfulec cu poftă bunătățile din farfurie).

Parfumul brânzei din farfurie mă îmbia. Și combinat cu jumerii și cu mămăliga totul se transforma într-o mâncare Dumnezeiască.

-Vaneo, mai ai ceva brânză? Că mi-a rămas niște mămăligă.

-Ia șî ghiftuiești-ti, blea! Brânzî nu iesti? Apăi dacî rămânim fărî, îi dau un telefon lu mămuca șî îndatî traji o fugî pân’ la badea David la Nisporeni. Aduși mămuca! trii, patru chiupuri…câti vrei!

-Tinere, omul ăsta…badea David cum i-ai zis tu…crezi că ar putea vinde și în cantități mai mari?

-Badea David di la Nisporeni? Hă hăăăă!!!! Apăi el n-ari dicât vreo trii suti di oi. Da brânzî faci multî! Da di ci întrebi, bre, nea Toni? Vrai sî cumperi mai multî di la iel? Îț’ dă iel vreo douî suti, trii suti di kili… da’ mai mult nu cred cî ari.

-Hmmm… trebuie să îl văd neapărat! Trebuie să vorbesc cu badea David cât mai repede! Brânza asta trebuie să ajungă pe mesele tuturor cât mai repede! E obligația noastră să facem cât mai cunoscută o așa bunătate!

-Bre, nea Toni, da matali ești fan brânzî, nu glumî!

-Păi, dacă nu eram fan brânză, nu ajungeam niciodată unde sunt acum.

-Bini, bre! Uiti cum fașim:  Pisti douî săptămâni ieu merg acasî la Ungheni. Îl ieu cu mini șî pi flămându’ ista ca sî vadî șî iel Basarabia. Dacî vrei, vinî șî matali! Luăm Lada lu’ mămuca șî vă duc pi tăț’ la Nisporeni sâ-l cunoaștiț’ pi badea David. Puni nea Gheorghi, omu lu’ badea David di-o măliguțî, scoati niști pești di la afumătoari, un chiup di brânzî, niști lapti șî sara punim di bem un șâp di țuiculițî bunî. Așa vorghești șî matali cu iel, șî poati sâ saturî și aista di brânzî cî vâd cî tari-i plași!

-Bine, atunci! Așa rămâne! Uite, vă las numărul meu! Vă rog să mă sunați cu 2-3 zile înainte de a pleca să am timp să vin și eu la Iași și să plecăm împreună. E bine?

-Bini, nea Toni! Ni auzâm la telefon! Doamni-ajutî!

 

 

Acest articol a fost scris pentru Super Blog 2015