„Vara lui 1812. De câteva luni s-a încheiat războiul ruso-turc. Basarabia era anexată Rusiei țariste în urma păcii de la București din mai, o anexare ce avea să dureze 106 ani. Vremurile erau grele, românii aveau iar de suferit de pe urma conflictelor internaționale. Banii erau puțini, oamenii erau mai mereu triști, viața era grea.
Dar toate astea nu contau pentru micul Ștefănel. Era încă mititel. Avea doar treisprezece ani. La vârsta asta singurele griji pentru el erau să alerge și să ajute la lutăria de pe deal de unde zi de zi, sătenii extrăgeau pământul galben care era mai apoi transportat în căruțe până în centrul satului unde alți oameni îl prelucrau și îl transformau în chirpici.
Zi de zi, încă de dimineață, băiatul se trezea, punea un măr și-o bucată rece de mămăligă în desagă și-o lua la sănătoasa peste deal să ajungă înaintea tuturor la lutărie. Alerga pentru că îi plăcea. De dimineată până seara nu făcea altceva decât să alerge, să dea la lopată și iar să alerge. Săpa cu bătrânii satului, încărca și apoi o lua la sănătoasa pe lângă căruțele pline până jos în sat unde le descărca în grabă pentru a face drumul înapoi până pe deal și încă o dată înapoi și tot așa până seara târziu când copleșit de oboseală se întorcea acasă. În felul ăsta, pe vremea aia copiii și bâtrânii munceau împreună să ajute la reconstrucția satelor. Aduceau de la distanțe mari lutul cu căruțele, îl bătuceau cu picioarele împreună cu paie și bălegar, îl cărau cu gălețile la cofraje și formau chirpicii pe care apoi îi lăsau zile întregi la uscat.”
–Domnu’ învățător, dar pe atunci nu aveau fabrici de cărămidă ca asta? De ce nu cumpărau cărămida gata făcută? Și de ce cărau pământul cu căruța? Aici nu am văzut să facă așa…
–Codrin, în anul 1812 nu existau încă fabrici de cărămidă. Mai mult, în acea perioadă România nu era industrializată. În afară de minerit, oțelării și alte câteva mici uzine noi nu aveam nimic. De asta nu se găsea cărămidă. Și erau nevoiți să care lutul de la distanțe foarte mari pentru că nu existau mijloace de transport cum avem noi astăzi mașinile mari, basculantele. Ai dreptate, aici, in fabrica de cărămidă în care v-am adus astăzi nu se procedează așa. De fapt, nu se mai procedează așa de cel puțin douăzeci de ani. Uite, de exemplu, dacă Ștefănel din povestea mea ar fi trăit astăzi, nu ar mai fi fost nevoit să alerge până la lutărie și înapoi să încarce și să descarce pentru că acum, tot materialul necesar fabricării de cărămidă este adus aici cu ajutorul acelor benzi transportoare din cauciuc. Pământul este încărcat pe ele tocmai de la cariera de unde se extrage, la aproape 5 km de aici și transportat cu ajutorul lor până aici în fabrică unde se prelucrează.
–Și de ce nu s-au inventat mai devreme benzile astea ca să nu le mai fie atât de greu săracilor oameni?
–O să fii surprins, dar benzile transportoare din cauciuc au fost inventate în 1795. Cu șaptesprezece ani înaintea poveștii mele despre Ștefănel. Dar din păcate, la vremea aia nu ajunsese și la noi tehnologia. Și abia în 1920 s-a inventat banda transportoare pe distanțe foarte lungi. Cele ca aceasta pe care o vedeți voi acolo sus, aducând pământul.
Imaginați-vă puțin cum s-ar fi descurcat oamenii din fabrică dacă nu s-ar fi inventat nici astăzi acest mod de transport, aceste benzi.
-Am vedea pe autostradă numai camioane cu pământ pentru fabrica de cărămidă! Hă, hă!
–Care autostradă, bă?
–Vă, rog!..Deși nu la asta mă gândisem, ai și tu dreptate, Marcel. Și tu, Codrin, dar o să discutăm despre autostrăzi altă dată. Dacă nu ar fi fost inventate aceste benzi, nu ar exista această fabrică. Sau, într-un scenariu mai optimist, ar exista dar ar trebui să cheltuie atât de mulți bani pe transport și ar pierde atât de mult timp cu aducerea încât producța ar dura de cel puțin cinci ori mai mult decât astăzi.
Ce trebuie să rețineți voi este că toate astea nu ar fi existat deloc dacă nu s-ar fi descoperit calitățile cauciucului după anul 1730. Atunci, pentru prima dată s-a remarcat și s-a descoperit utilitatea cauciucului din punct de vedere comercial. Și de atunci s-a exploatat constant până când, în jurul anului 1880, în Franța s-a descoperit o metodă de a obține cauciucul sintetic.
-Domnu’, dar la noi cine fabrică benzile astea?
-Nu știu să-ți răspund. Poate ne ajută domnul inginer cu informația asta.
–Sigur, cu plăcere. Tot ce ține de această ramură a fabricii ne este furnizat de Elastimpex Romania. O firmă care de peste douăzeci de ani ne este parteneră și ne aduce tot ce avem nevoie. De la covoare din cauciuc și până la benzi transportoare textile toate ne sunt livrate de către ei.
–Domnu’ inginer, firma asta mai face și altceva în afară de materialele astea pe care le folosiți aici în fabrică?
–În principiu, ăsta este domeniul lor de activitate. Benzi si covoare de cauciuc, pe înțelesul vostru. De ce întrebi?
–Mă gândeam că dacă Ștefănuț din povestea domnului învățător ar fi trăit și astăzi, domnii de la firmă i-ar fi făcut o bandă de alergare, să nu mai alerge toată ziua prin soare.
-He he! Nu ai idee câte utilizări poate avea o bandă de cauciuc. Una dintre ele este și pentru foarte utilele aparate de sport pentru alergare. Deci, da! Ștefănuț al vostru ar fi putut fi un client pentru această firmă.
-Domnu’ învățător, eu nu aș vrea să trăiesc în vremea lui Ștefănuț. Era greu! Sper să nu dispară cauciucul de pe pământ, să nu trebuiască să cărăm iar cu căruțele…
-Nu, micuțule, voi nu o să aveți viața lui Ștefănel. Voi sunteți norocoși…
Surse de informare si inspirație:
Wikipedia
https://en.wikipedia.org/wiki/Synthetic_rubber#History
https://en.wikipedia.org/wiki/Natural_rubber#Discovery_of_commercial_potential
wombrose.co.uk
http://www.wombrose.co.uk/the-history-of-conveyor-belts/
elastimpex.ro
Acest articol a fost scris pentru Super Blog 2015
Una-alta cu Costică 
Un gând despre „Oră deschisă”