O poveste care-ți face poftă

Nu sunt mare chef bucătar cu bonetă și cu numele în piept, dar nu sunt nici muritor de foame. Dacă mă lași singur într-o bucătărie plină cu produse de toate felurile mă descurc să încropesc fără probleme o masă completă. Am crescut într-o casă cu patru femei. Mama și trei surori. Iar de cele mai multe ori singurele activități ce se întâmplau în casă erau la bucătărie când mama le arăta fetelor cum să gătească. Iar eu, mezinul familiei, simțindu-se abandonat în dormitor, mergeam și eu să-mi bag nasul unde fierbea oala pentru dă deh… eram mic și simțeam nevoia de acțiune, de afecțiune. Cine-ar fi crezut că după ani și ani îmi vor fi de folos toate lecțiile pe care le-am luat de la mama în copilărie când mă jucam cu mama și cu surorile mele în bucătărie printre oale și tigăi de-a borșul?

Deși știu să gătesc destul de multe chestii (iar pentru ce nu știu, mă ajută cu drag prietenul meu Google), există o rețetă care pe cât este de simplă, pe atât îmi este de drag de făcut de fiecare dată. E singura rețetă pe care, atunci când o prepar, mă simt cu adevărat un chef de talie mondială. Însă nu mi-a ieșit dintotdeauna așa bine cum îmi iese acum. Nu că m-aș lăuda, dar dacă v-aș pune în față două farfurii, una de restaurant și una făcută de mine, nu ați ști care-i a mea și care-i cea făcută de bucătarul restaurantului.

Așa-i că nu știți? V-ar tenta să spuneți că farfuria albă e a mea, iar cealaltă e de la restaurant? Greșiți. Amândouă sunt ale mele. Diferența este că una este făcută acasă la mine, iar cealaltă în restaurantul unui prieten după o petrecere când, după o beție cruntă ni s-a făcut foame și-am năvălit în bucătărie să ne facem de-ale gurii. 🙂

Până să învăț să fac Carbonara să arate așa ca în poze și să aibă gustul cel mai bun, multe paste s-au strecurat prin sita mea cea veche de acasă. Deși rețeta este aceeași, în permanență, erau câteva aspecte pe care nu le respectam întocmai. Timpii și ustensilele folosite. Nu reușeam să mă sincronizez atât de perfect încât sosul să „adere” la pastă și să se lipească uniform de ea astfel încât să arate ca și cum ar fi fost pictată și nu aveam nici ustensilele cele mai bune pentru ca pastele mele să fie desăvârșite. De exemplu, sosul, care se face destul de simplu, aruncând 4 gălbenușuri, un albuș, două linguri mari de smântână, nițel piper și-o brumă de sare, se lipește imediat de tigaie dacă nu e bună ,în loc să se lipească de paste. Așa că atunci când am prins o promoție pe magazinul online Dajar mi-am cumpărat un set de tigăi perfecte pentru pastele mele Carbonara, dar și pentru alte năzbâtii delicioase. Și imediat am făcut din noua mea tigaie de 28 de centimetri cu înveliș ceramic, preferata mea.

Ati observat, poate, că pastele mele au că pastele mele din farfuria roșie au căpătat un acoperământ bogat din brânză. Asta-i datorită noii mele răzători pe care-am luat-o la pachet cu tigăile. Nu puteam. Chiar nu puteam să le cumpăr fără să iau „tot tacâmul”, cum ar veni.

Așa că, dacă tot am dat iama în ofertele Ambițion România, am cumpărat frumusețea asta de răzătoare pe care o folosesc intens, dar și o strecurătoare, un set de cuțite, chiar și un tocător din lemn pe care acum feliez frumușel șunca destinată pastelor Carbonara. Aaa, nu v-am zis, nu? În tigaia aia specială de care nu se lipește nimic, apropo, se incing niște cubulețe aromate de șunculiță, până când transpiră de tot și lasă un suc gustos și aromat.

Peste șunculiță arunc pastele fierte aldente (pentru că mie așa-mi plac) și după ce pastele s-au umplut de grăsimea aromată lăsată de șunculiță, le sting cu sosul ăla de mai devreme peste care, între timp, am mai și ras o mână bună de brânză. Eu prefer Emmentaler, dar merg și altele. Iar după ce inițiez dansul minunat dintre paste și sos, atunci când sosul este perfect aderat la fiecare fir de pastă, perfect lipit de el, dar în același timp bine gătit, scot pastele la odihnit pe-o farfurie. Și pentru că niciodată brânza nu-i destul de multă, bag răzătoarea în funcțiune și acopăr porția de paste cu o abundență de brânză.

Și-apoi mănânc. Cu poftă și în grabă, stropind cu un pahar de vin sec, roze (pentru că din nou, așa-mi place mie).

Așaa, să revin la povestea mea. Despre ce vă povesteam? Am luat-o înainte cu pastele mele Carbonara și despre cum mi-am umplut bucătăria de ustensile, și-am uitat despre ce vă povesteam… Ei, lăsați că dacă-mi amintesc tot aici vă găsesc. Acum vă las. Mi s-a făcut foame…

*sursă foto 1,2: arhivă personală

*sursă foto 3,4: dajarmagazin.ro

Articol pentru proba nr 4 din Spring SuperBlog 2021, probă sponsorizată de

Dajar România