Publicat în Super Blog

Nu-l face haina pe om cum îl face halatul pe medic

     Deși am fost un copil bolnăvicios și mi-am petrecut primii doi-trei ani numai prin spitale, prima mea amintire legată de cadrele medicale este de pe la vârsta de 4-5 ani când am văzut pentru prima dată salvarea venind la noi la bloc. Era vorba despre tanti Coca de la apartamentul 10 care trebuia să nască și a prins-o travaliul în casă (spăla aragazul, auzisem eu la vremea aia). Nenea Titi, șoțul ei a dat atunci buzna practic în apartamentul nostru și până să se dezmeticească ai noștri despre ce era vorba el deja vorbea la telefon cu cei de la Salvare să vină de urgență. Eram obișnuit să vină vecinii la noi să vorbească la telefon pentru că eram singurii din toată scara care aveam telefon (fix, că mobil nu exista pe-atunci) și ai mei, oameni faini din fire îi mai lăsau pe vecini să dea câte un telefon scurt. Dar atunci chiar mă speriasem pentru că omul a intrat în apartament fără să bată măcar la ușă sau fără să scoată un sunet.

     N-a trecut mult timp și la scara blocului a tras o Dacia break a Salvării din care au coborât un medic și o asistentă care urcau scările câte două-trei de-odată vociferând între ei. Despre asistentă nu-mi amintesc decât că era foarte slabă și avea o față atât de acră că n-o puteai îndulci nici c-o cisternă cu miere. Imaginea medicului însă, mi-a rămas mult timp întipărită în minte. Era un zdrahon de om, la peste o sută de kilograme și purta purta o bluză medicală mai mult gri decât albă. La buzunarul de la piept avea o pată albastră de mină de pix a cărei forme aducea cumva a cap de dragon ori balaur ori ceva de genul ăsta. Mai jos, pe burtă, avea câteva pete de iod probabil. Însă, la cei patru ani ai mei mă gândeam că-s pete de sânge și cumva, în capul meu s-a făcut nu știu ce analogie între capul de dragon de la buzunar și petele de „sânge” de mai jos și uite-așa mi s-a născut frica de medici pentru că în mintea mea, medicul ăla dădea oamenii la dragoni, ca să-i mânânce. Peste bluza medicală atârna o enormitate de halat de o culoare atât de sumbră că-mi venea să plâng doar uitându-mă la el.

     Mulți ani am petrecut temându-mă de medici și tremurând doar la auzul sirenelor salvărilor care treceau pe strada mea până într-o zi când am ajuns la Urgențe. Eram destul de măricel, aveam vreo 13-14 ani când neastâmpărat cum eram m-am urcat într-un copac și-am deci să cobor de-acolo cu „liftul”. 3 metri înălțime versus oasele mele fragede, a rezultat o fractură la picior de toată frumusețea. La primire Urgențe, având în minte amintirea doctorului cu cap de dragon și sânge am închis ochii așteptând să fiu dat pradă jivinelor. Surpriză, însă! Un glas cald mi-a cerut să deschid ochii și să-i spun ce năzdrăvănie am făcut de am ajuns să-i onorez cu vizită într-o zi atât de călduroasă. Am deschis ochii timid și în fața mea stătea un tânăr frumos, cu un zâmbet foarte cald. Purta o bluză medicală de un alb imaculat, iar la buzunarul de la piept avea cusută figura lui Mikey Mouse. Niciun dragon, nicio pată de sânge, niciun halat urât. Am început să capăt încredere în el văzându-l și frica îmi dispărea cu fiecare privire, cu fiecare zâmbet, cu fiecare vorbă caldă pe care mi-o adresa. De câte ori îmi aminteam de medicul cu dragon, aruncam o privire la pieptul medicului și mă linișteam privind o față zâmbitoare a unui șoricel buclucaș. N-a trecut mult timp și lângă el a apărut o asistentă. Nici ea nu avea nimic din ceea ce-mi aminteam eu din acel episod. O fătucă extrem de frumoasă, cu un zâmbet ce te cucerea pe loc. Și ea, ca și medicul, avea cusut în piept un personaj din desene animate. Era Donald Duck la ea. Cumva se potrivea. Zâmbetul zglobiu al rățoiului aducea extrem de mult cu al ei.

Brusc frica de cadre medicale a dispărut iar imaginea doctorului sadic cu cap de dragon și sânge pe bluză s-a risipit ca ceața la amiază. Am întors privirea în jurul meu și peste tot vedeam oameni frumoși în halate medicale imaculate de diferite culori, cu personaje din desene animate cusute în pieptul bluzelor și cu priviri călduroase.

     Îmi dau seama acum cât de mult contează ținuta unui medic atunci când iei contact cu el. Și când ești adult, dar mai ales când ești copil. Ținutele sumbre, neîngrijite, culorile întunecate și triste pot aduce cu ele sentimente de reticență ori teamă pe când, medicii care aleg bluze medicale cu imprimeuri în culori vii, cu teme vesele, cu personaje din desene animate sau alte chestii amuzante pot aduce încredere și sentimentul de prietenie. Iar pentru un pacient, fie el adult sau copil, încrederea în cadrul medical care îl îngrijește este totul! Este o chestie destul de cunoscută că starea de spirit a bolnavului poate influența starea medicală. Un pacient care are încredere deplină în doctor, care este vesel și încântat va răspunde mult mai bine unui tratament și se va simți mult mai confortabil în preajma medicilor decât un pacient încărcat de timorare și neîncredere. Iar medicii pot influența stările acestea prin alegerea echipementelor  potrivite.

ehalate

     Când voi avea copii vreau să-i pregătesc încă de mici pentru întâlnirile cu medicii. Vreau să nu le fie frică și să se simtă bine în preajma lor. Vreau să aibă încredere deplină în ei, să nu pățească așa cum am pățit eu în copilărie.  Mă gândesc să caut un magazin online de costume medicale și echipamente de lucru, să-mi cumpăr una-două bluze medicale frumoase, vesele și să le folosesc în diverse activități și jocuri împreună cu copiii mei ca să-și creeze de la început o imagine frumoasă, sănătoasă despre cadrele medicale. Cred c-ar fi o idee bună!

 

Articol pentru proba nr 16 din Super Blog 2018, probă sponsorizată de eHalate.ro

Reclame
Publicat în Super Blog

Să le explicăm copiilor de ce-i hrănim sănătos

     Într-o zi de vară, pe o bancă din gară, așteptând trenul spre casă, nepoata mea și-a îndreptat privirea spre o doamnă la vreo patruzeci de ani care stătea pe o bancă ceva mai retrasă. Femeia era clar supraponderală, ocupând vizibil două locuri pe acea bancă. „De ce e doamna aia atât de grasă? E bolnavă?” m-a întrebat nepoata mea. „Nu e bolnavă, Măriuța. Doar că mănâncă foarte nesănătos. Vezi ce are în mână? Vezi punga de chipsuri și sticla de Cola de 2 litri? Vezi punga de gogoși de lângă ea? De la toate astea a ajuns să fie așa.”  „Eu n-o să mănânc niciodată chipsuri și gogoși și n-o să beau niciodată Cola! Nu vreau să fiu ca doamna aia! E rușinos!

Aceasta a fost prima întâlnire a unui copil de patru ani cu efectele alimentației nesănătoase. E drept, la vârsta aia primul gând a fost legat de rușinea aspectului fizic, dar după câteva explicații a înțeles că urmările acestui tip de alimentație nu sunt doar de natură estetică ci, mai important, afectează sănătatea individului.

Din păcate, în România puțini părinți au răbdarea și conștiința să stea de vorbă cu copiii și să le explice de ce au nevoie de o alimentație corectă, sănătoasă. Mulți îi oferă și susțin o nutriție corectă, dar neexplicându-le copiilor de ce este necesar să consume alimentele sănătoase, riscă să cadă în cealaltă extremă unde, în momentele în care scapă de sub supravegherea adultului, copilul se aruncă pradă alimentației de tip fast-food (sau junk food, cum zic americanii). Nu este suficient să îi asiguri copilului alimente de calitate, sănătoase, naturale. Este imperios necesar să-i și explici motivele pentru care el are în ghiozdănel un fruct pentru pauza de masă, când colegul lui scoate un big mac sau un tasty mc-chicken.

Nu este ușor să-ți ții copilul pe o alimentație sănătoasă, dar nu este nici imposibil. Dacă vă amintiți, la începutul anilor 90, până-n 2000, chiar, vedeam copii cu probleme de supraponderabilitate doar în Statele Unite și de fiecare dată strâns legate de imaginile cu acei copii erau imaginile marilor fast-food uri de la ei. Ei bine, în ultimii ani au apărut și la noi aceste probleme. Și nu doar că au apărut, dar au luat amploare, copiii grăsuți făcând astăzi, practic, parte din landscape-ul normal al țării noastre.

     Cu toate astea, astăzi, mai mult ca oricând, părinții au șansa să reia lupta împotriva mâncării nesănătoase având de partea lor nu doar magazine specializate în produse naturale. Astăzi, din ce în ce mai mulți retaileri au înțeles că este timpul să ia atitudine și să lupte cot la cot cu oamenii pentru o viață sănătoasă. Acțiuni concrete pentru susținerea alimentației sănătoase au fost inițiate de către multe lanțuri de hipermarketuri, de către magazine specializate, medici nutriționiști și asociații care se ocupă de problema mâncărurilor nesănătoase. Acum, mai mult ca oricând părinții pot să le arate copiilor că o masă sănătoasă nu esteo pedeapsă, ori o lipsă de afecțiune ori de bani, așa cum cred unii din ei. Acum pot vedea că până și la supermarketul de la care-și cumpăra până mai ieri biscuiții sau chipsurile preferate e plin de mesaje în care sunt îndemnați să treacă pe o alimentație sănătoasă.

De exemplu, data viitoare când mergeți cu cei mici la cumpărături și întind mâna la raftmiere-de-manuka-kf12-raw-250gr după sticla de suc preferată, convingeți-i să încerce ceva nou. Mergeți în raionul de fructe, luați sau lăsați-le libertatea să-ți aleagă singuri un mix de fructe și, ajunși acasă preparați-le un smoothie din fructele respective. Pentru îndulcire, puteți folosi câteva linguri de miere de manuka. Este un îndulcitor natural cu proprietăți antioxidante și nu numai. Vă garantez că se vor îndrăgosti de el și-și vor face un obicei din a vă cere un „smothie de ăla bun!”.

Copiii sunt înnebuniți după paste, e cunoscut. Nu există copil pe lumea asta căruia să nu-i tresare inima de fericire atunci când aud că la masă se servesc paste. Făceți-vă un obicei din a cumpăra paste integrale din secară sau chiar din ovăz. Le găsiți la fel, în mai toate hipermarketurile și pe site-urile de specialitate. Gătite cu sosuri făcute în casă din ingrediente naturale, sau pur și simplu cu legume fierte, vor fi un deliciu pentru copii. Nu mai spun de efectele benefice pe care le au pastele pentru sănătatea noastră având un conținut ridicat de fibre și un indice glicemic redus.

     Dragi părinți, sănătatea copiilor voștri stă în mâinile voastre, dar rețineți! Nu este suficient să-i hrănim sănătos! Ca să ne asigurăm că vor continua pe drumul alimentației sănătoase trebuie să discutăm cu ei, să le povestim, să le explicăm alegerile noastre și să le explicăm nu doar necesitatea consumului alimentelor naturale ci și efectele negative ale consumului de produse nesănătoase. Pentru că doar așa vă veți asigura că în momentul în care se vor trezi pe cont propriu, vor continua pe drumul pe care i-ați călăuzit încă de la început și nu vor alerga în primul fast-food!

     Vă povesteam la început despre nepoata mea care, la vârsta de patru ani a văzut o femeie foarte grasă mâncând chipsuri și gogoși și savurând o sticlă babană de Cola. Ei bine, vă pot spune că și acum, la 11-12 ani după acel moment, copila nu se atinge de genul ăsta de alimente, de fiecare dată revenindu-i în minte imaginea acelei femei. Asta înseamnă puterea exemplului și explicațiile oferite pe înțelesul copiilor.

 

 Articol pentru proba nr 14 din SuperBlog 2018, proba sponsorizată de Sano Vita.

Publicat în Super Blog

Când moștenirea-ți pică la fix ca să scapi de ger!

     Știți momentele alea din copilărie când iarna părinții vă spuneau să stați în casă că e „un ger de crapă pietrele„? Ei bune, sunt aici să vă spun că zilele alea erau zile răcoroase de toamnă pe lângă iernile geroase pe care le aveam eu de îndurat în vechea mea casă. Vă vine să credeți sau nu, în anii ce-au trecut  am avut parte de niște ierni atât de friguroase, încât vă jur, la un moment dat vedeam pisica plângând la ușă! Și nu afară! Plângea la ușă în casă cerând să-i dau drumul afară că acolo era ceva mai călduț. Știu că e greu de crezut, dar aveam nopți în care pur și simplu îmi doream să fiu un urs, să mă covrigesc în pat și să mă mai trezesc abia la primăvară. Apropo, știați că ursul în timp ce hibernează își vâră nasul în (scuzați) fund ca să-ți mențină temperatura corpului cât mai ridicată? Nu? Nici eu! Am aflat-o de la unchiul meu când a trecut pe la mine într-o iarnă și-a făcut mișto de mine spunându-mi că la mine se simte ca atunci când s-a pierdut prin Urali pe timp de iarnă și-a trebuit să convingă un urs să-mpartă cu el vizuina. Așa a aflat e cum hibernează urșii, cică. Bine, unchiul meu exagerează cu poveștile, dar adevărul este că la mine în casă era atât de frig încât până și șoarecii își făceau bagajul și se mutau în cușca câinelui pe timp de iarnă.

„-Măi, am auzit că la tine sunt minus douăzeci de grade! E-adevărat?

-Unde, mă? E mai grav! La mine-n termometru arată minus treizeci!

– Cum, că au zis mai devreme la știri că la tine-n oraș sunt minus douăzeci de  grade!

-Aaa, poate afară!”

Sunt convins că toată lumea a auzit cel puțin o dată bancul ăsta. Ei bine, eu l-am trăit. Ani la rând, iarnă după iarnă. Până când, într-o zi am decis că e timpul să nu mai fiu ținta glumelor nimănui și să-mi rezovl problema căldurii. Adică, a lipsei ei!

     Cum ziceam, într-o zi am decis că e timpul să schimb ceva la casa mea. Pusesem mâna pe câțiva bani (o moștenire babană de la unchiul ăla cu ursul) și-am zis că e timpul să intru și eu în rândul lumii și să am și eu un bârlog încălzit pe timp de iarnă.

Recunosc, inițial am încercat să vând șandramaua și să mă mut la oraș, dar de când cu legea aia că trebuie să atașezi la contractul de vânzare-cumpărare și certificatul energetic al locuinței n-am mai avut nicio șansă. Agențiile îmi râdeau în nas și mă luau la mișto cu oferte fictive. M-a sunat de la o agenție și mi-a spus că un eschimos îmi oferă triplul sumei dacă-i asigur aceeași temperatură și pe durata verii, că cică s-ar simți ca acasă. Și-au mai fost și alții. Cum ziceam, casa avea certificat energetic clasa F. Probabil G era rezervat pentru tundra siberiană sau ceva de genul că altfel nu înțeleg cum de mi-au clasat casa atât de „sus”.

Dacă tot n-am putut să o vând, am deci s-o modernizez. Cum nu mă pricep nici de-a boalii la probleme de-astea am decis să las experții să mă ajute. Am chemat un auditor energetic și l-am pus la treabă. La finalul vizitei mi-a făcut omul ăla o listă atât de mare cu probleme încât prima dată am crezut c-a greșit mapa și mi-a dat fișele tuturor clienților pe la care trecuse în săptămâna aia. De unde să încep? Anvelopare nu exista, ușile și geamurile mai bine n-ar fi existat că oricum nu se simțea diferență, acoperișul era găurit ca de bombe și „peticit” de cuiburi de vrăbii și alte zburătoare, unde mai pui că instalația electrică era de pe vremea primei RâMe (primul Război Mondial). Niște cabluri subțiri din aluminiu care erau gata-gata să îmi provoace un incendiu.

 Eram gata-gata să renunț la modernizare și să-l chem pe Dorel cu buldo când auditorul a început să-mi vină și cu soluții. Da, da! Soluții! Nu una, nu două! Trei variante de soluții mi-a servit! Am stat, ma cântărit, am gândit și, în final am purces la treabă. Cu programul auditorului în față pe post de Chivot al legii m-am apucat de renovări. Cum pereții exteriori arătau ca naiba și băgai mâna printre crăpături, m-am apucat întâi de consolidat. Am dat comandă de uși și geamuri noi, de-alea… termopane cu jdemii de camere de izolare interioare și în cercevea. Cam scumpe, dar trăiască unchiul și moștenirea lui! Până au venit geamurile și ușile m-am apucat și-am schimbat instalația electrică din casă. Cabluri noi, de calitate, tablou modern, prize și întreruptoare bune, ca să nu se ducă repede. Și dacă tot am refăcut instalația electrică am făcut pe dracu’ ghem și mi-am montat și sistem de iluminat pe LED, d-ăla șmecher, cu senzori de mișcare și cu temporizator! Șmecherie cu buton, nu glumă! Mi-am permis și aroganța să-mi instalez o centrală nouă, super deșteaptă. Vremurile în care mă încalzeam la calorifer electric apuseseră și eu nu puteam decât să fiu mega fericit!

certificat-energetic-24-ore

     În fine, până am întrat în iarnă mi-am pus căsuța la punct atât de bine că îți era mai mare dragul să stai în ea. Adică, încă îți este mai mare dragul să stai în ea, că de trei ani mă tot bucur de confort și căldură pe timp de iarnă. Acum șoriceii ar cam vrea să se mute înapoi în casă, dar nu mai au pe unde să intre că le-am astupat toate găurile din perete  iar la ușă păzește pisica, de data asta lenevind pe covor, nu rugându-mă s-o las afară la căldură. Băi, și bine-am făcut că am chemat auditorul energetic. Dacă mă luam după capul meu pătrat și bleg n-aș fi făcut treabă atât de bună. Adică, da, am știut că trebuie să izolez casa, am știut că trebuia să schimb geamurile, ușile și acoperișul, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut să fac celelalte schimbări care mă ajută acum nu doar să-mi păstrez casa la o temperatură corectă pe timp de iarnă, ci îmi țin și cheltuielile la un nivel minim. Optimizând aspectele de consum de energie electrică, de gaz și alte astea mă ajută să-mi păstrez și buzunarul „cald”, să nu-mi bată vântul prin el după ce vin facturile.

     Ai, gata! Mă duc să dau drumul la centrală. Stați relax! Nu plec prea departe! Doar până la telefonul mobil că mi-am pus aplicație! Dar parcă m-aș duce și până la frigider să iau o bere… Vorbim mai încolo, pa pa!

 

Articol pentru proba nr 13 din SuperBlog, probă sponsorizată de Enermed Impex SRL

 

Publicat în Super Blog

O săptămână, o pereche de jeanși, o poveste de nespus

     Nu știu ce se întâmplă pe la „alte case”, dar  eu mănânc pantaloni pe pâine. Nu trec niciodată mai mult de șase luni până ies din ei. De cele mai multe ori îi rup între picioare. Nu știu ce fac, cum reușesc, dar mă trezesc cu aeririse la bijuterii. Și nu, nu e de pantaloni, că ar fi de proastă calitate sau mai știu eu ce. Cheltuiesc o groază de bani să-mi aleg de fiecare dată pantaloni de calitate. Pur și simplu eu îi rup.

     Asta mi s-a întâmplat și acum. Am descoperit cu stupoare că o nouă pereche de pantaloni și-au dat duhul și am rămas doar cu o pereche de jeanși pe care-i păstram „de buni” cum ar veni. În mod normal n-ar fi o problemă foarte mare. Dar de data asta nenorocirea m-a prins în deplasare, departe de casă, la hotel și cu puțini bani la purtător. Și cu plecarea acasă amânată cu încă o săptămână din cauză de probleme tehnice. Dintr-o delegație de 3 zile m-am trezit că trebuie să rămân zece. Partea cea mai „frumoasă” e că toată săptămâna trebuie să merg la muncă, într-una din seri trebuie să ies cu șefii la cină, mai ies și cu colegii la bere și habar n-am cum o să mă descurc cu toate astea într-o singură pereche de pantaloni. dav

     Dar nu-i bai. Găsim soluții. În primă fază, începem „vindecarea”. Aruncăm la gunoi pantalonii găuriți. Pun pariu că angajații hotelului au găsit multe chestii „ciudate”  la gunoi când se făcea curățenia în camere, dar sigur n-au găsit niciodată o pereche de jeanși de bărbați găuriți în fund. Tare aș vrea să le văd expresia. După aruncarea răpciugoșilor, repede la magazinul din colț să cumpărăm o pungă de detergent. Am rămas într-o pereche de pantaloni pe care trebuie să-i port intens următoarele șapte zile, deci trebuie să fie și curați.

Acum, dacă pantalonii o să fie forjați următoarea săptămână, nu înseamnă că va trebui să port același rând de haine în fiecare zi. davVa trebui să combin cumva ce am la mine în bagaj în așa fel încât să nu-și dea lumea seama că port aceeași pereche de pantaloni. Așa că scot la control geamantanul și-mi întind pe pat lucrușoarele pe care le mai am la mine: un hanorac, o bluză cu mânecă lungă, patru tricouri și tricoul pentru muncă. Cele trei perechi de teniși și bineînțeles, singurii pantaloni rămași.

Pentru partea cu munca, e simplu: tricoul pentru muncă, tenișii ăia ușori și comozi și, normal, jeanșii. Voi fi îmbrăcat și comod și uzual. Totul este să nu trebuiască să stau în genunchi că o să fie bai mare. Bun, deci am rezolvat pentru cele 8 ore pe zi, de luni până vineri, cât timp sunt la muncă. Mai rămâne să rezolv pentru restul de ore, când am program liber și trebuie să ies prin oraș cu colegii și pentru seara cu șefii. Dar pe șefi îi rezolv ușor. Miercuri seara îmbrac bluza cu mânecă lungă, trag pe mine jeanșii, iau adidașii cei noi și gata. Off, sper doar că n-o să vină și ăia mari de la Sediu. Că în cazul ăsta ar trebui să fiu și eu mai prezentabil, totuși și-ar trebui să bag mâna în buzunar și să caut să cumpăr o jachetă ori un sacou ceva. Numai chef de căutat sacouri de bărbați n-am. Dar n-am ce face. Nu mă pot face de râs.

Luni seara o să ies singur la o plimbare prin parc. O să profit de faptul că e răcoare afară și-o să trag pe mine hanoracul. Se potrivește cu pantalonii. Sunt chiar asortat. O să-mi fie și cald și-o să arăt și bine. Mai tânăr, chiar.

Marți rămân în hotel. M-au invitat colegii de la Galați să văd meciul împreună cu ei. Au ei bere. Tricoul ăla amuzant cu „SHIFT+DELETE your oponent” o să fie perfect. Mai ales că joacă România. O să spun că e mesaj motivațional pentru tricolori. Iar jeanșii… normal, aceiași. Doar orice suporter vine la meci îmbrăcat în jeanși, nu? Sau nu?

Miercuri e seara cu șefii, deci am stabilit deja; joi mă întâlnesc cu colegul de la Sibiu la sala de ping-pong a hotelului. Am pus cu el un pariu și vreau să-l câștig. Tricoul polo o să-mi fie perfect. Adidașii cel ușori pe care-i țin pentru muncă o să-mi fie de folos și ei. Noroc că jeanșii îmi vin foarte comod și n-am probleme de mobilitate în ei. Doar să nu exagerez prea tare cu fandările, că n-am chef să rămân în chiloți până la sfârșitul săptămânii.

Pentru vineri am programat ieșirea la bere cu colegii. Ne vedem la un pub prin centru, nu foarte pretențios. Deci cred c-o să merg pe tricoul albastru. Ăla e preferatul meu. E cel mai ușor și cel mai răcăros tricou din câte am avut. Sau să-l iau pe cel negru cu mesaj?Oricare din cele două merge la pantalonii ăștia. De fapt, nu cred că am ceva în garderobă care să nu se potrivească la pantaloni.Hmmm… Colegii mei au obiceiul să devină glumeți de la 5-6 beri în sus, și mesajul de pe tricou le-ar da muniție. Mai bine rămân la cel răcoros. Și-așa că în pub o să fie cald tare.

Ei, planul e făcut. Cred c-o să rezist și-o să trec cu bine peste săptămâna asta. Nu puteam să trec peste delegație fără să am parte și de-o peripeție de-asta. Dar tot e mai bine decât data trecută când am uitat de ședința pentru care mersesem în deplasare și-am dormit ca ursul până la două după masă.

Ah! La naiba! Am uitat de cea mai importantă ținută și preferata mea! În fiecare seară când ajung înapoi în cameră după o zi plină mă bag în cea mai confortabilă costumație pe care o poate avea cineva: pijamaua mea!mde

Atâta timp cât nu mi se rupe pijamaua, n-am nicio problemă.

*Notă personală: La următoarea deplasare ia cu tine cel puțin patru perechi de pantaloni!

 

Această poveste este inspirată dintr-o întâmplare reală și a fost scrisă pentru proba nr 12 din SuperBlog 2018, probă sponsorizată de Answear.ro

*surse foto: arhiva personală

 

 

 

Publicat în Super Blog, Viață de vânzător

Cine e Costică și cum a început să scrie?

     Mulți dintre prietenii mei văd tot felul de postări pe pagina mea de Facebook cu articole scrise despre diferite chestii. Unii din ei nu prea înțeleg ce-i cu postările respective, o altă mare parte se miră și mă întreabă dacă sunt blogger și despre ce scriu și ce fac și cum îmi vin ideile de articole iar alții pur și simplu mă citesc și-atât. Pentru toți cei menționați mai sus m-am gândit că  ar fi frumos din partea mea să mă prezint, să le spun cine sunt și ce fac și, cel mai important, să le spun de unde a plecat nebunia cu blogul lui Costică.

     Eu sunt Costică! Îmi place să spun că nu sunt blogger, că mă joc de-a bloggingul. Una-alta cu Costică a apărut în online prin 2015, dar până atunci am mai cochetat cu bloggingul și înainte. Pe 1 mai 2010 intram pentru prima dată în lumea asta cu speranțe mari și mult entuziasm. Nu știam nimic despre ce presupunea să fii blogger. Mă uitam la cei care existau deja la vremea respectivă și-i admiram. Trebuie să recunosc, eram și puțin invidios pe ei pentru că reușeau să adune în jurul lor comunități frumoase de oameni. Așa că mi-am făcut și eu blog. Credeam că aveam multe lucruri de spus, așa că am pornit la drum. „Să bârfim” era numele dat blogului și speram să adun pe el mii, zeci de mii de oameni cu care să pot povesti despre orice, cu care puteam să râd și să mă simt bine, așa cum mă simțeam când mă întâlneam cu prietenii mei la o șuetă. N-aveam pe-atunci cunoștinte despre domenii și hosting și SEO și alte năzbâtii de-ale bloggingului. Voiam doar să scriu și articolele mele să fie citite de cât mai mulți oameni.

     Îmi aduc aminte și acum primul articol scris. Atacam în viteza a cincea oamenii caresabarfim merg la grătare de 1 mai și lasă mizerie în urma lor. Cumva, faptul că am deschis tot 1 mai blogul m-a împins să încep cu un articol dedicat zilei respective. Credeam că o să fie un articol care o să rupă gura târgului, că o să primească zeci, sute de comentarii și visam să-mi văd rândurile distribuite pe pagini de socializare așa cum vedeam alte articole distribuite la vremea aia.  Nu vă spun că în afară de prietenii de pe Facebook cărora le-am cerut, practic i-am implorat să intre, să citească și să comenteze, articolul n-a avut niciodată un alt cititor. Deși prietenii mă lăudau că am talent, că am scris bine și frumos și aveam oarece înclinații spre blogging totuși statisticile mele arătau 0 vizitatori cu 0 vizualizări zile la rând. În rarele momente în care apărea câte un rătăcit care citea, probabil pe sărite ceea ce am scris, inima îmi sărea din piept și mă gândeam că GATA! ăla era momentul! Cititorul ăla o să fie încântat de ce a găsit pe blogul meu, o să distribuie articolul și eu voi începe să fiu cunoscut. N-a fost deloc așa. Au mai urmat câteva articole în anul ce-a urmat, toate având aceleași rezultate dezastruoase. Nu reușeam să ies în evidență oricât de mult aș fi încercat, oricât de mult aș fi distribuit pe rețelele de socializare pagina, oricât de mult aș fi stresat oamenii din jurul meu.

     Nici nu aveam pe cineva care să mă învețe, să mă îndrume, să-mi explice și să-mi povestească ce presupunea să deții un blog, cum trebuia să-l întrețin, ce trebuia să fac pentru a câștiga ceva urmăritori sau cum puteam să-mi cresc audiențele. Pe vremea aia discuțiile despre domenii web erau pentru mine limbi străine. Deși mă întâlneam cu ele la fiecare pas, habar n-aveam ce erau domeniile. Așa că începusem să mă descurajez. Renunțasem deja la scris de câteva luni bune și uitasem de micul meu blog neștiut de nimeni. Asta până prin primăvara anului următor când cunoscusem o fată extraordinar de frumoasă după care mi se aprinseseră călcâiele și care, surpriză! era bloggeriță! Aveam în sfârșit pe cineva cu care să discut despre pasiunea mea îngropată (de fapt, credeam c-am găsit o modalitate să mă apropii de ea și s-o impresionez :)) ) Așa c-am încercat o resuscitare a blogului, fără nicio reușită. Fata a rămas, dar blogul și-a găsit într-un final tragicul sfârșit câțiva ani mai târziu după ce mă convinsesem că îl țineam deschis degeaba.

     În 2015 cum ziceam, a luat ființă Una-alta cu Costică. La îndemnul domnișoarei și tentat de premiile din competițiile de blogging am zis să-mi încerc din nou norocul și să revin în familie. Aveam o oarece maturitate, aveam ceva mai multe cunoștinte despre cum se face și ce presupune și aveam așteptări mai rezonabile decânt prima dată.

Din 2015 și până azi am crescut mult. Pe toate planurile. Nu mă compar cu marii bloggeri naționali, dar sunt mândru că articolele mele au ajuns la un număr destul de mare de cititori. Unele din ele mi-au depășit cu mult așteptările ajungând să atingă cote extraordinare (pentru mine). Încetul cu încetul mi-am construit un nume și-am început să am și câte-o colaborare pe ici pe colo, am început să câștig câte un premiu la competiții, am început să văd că oameni pe care nu-i cunosc și pe care nu i-am întâlnit niciodată ajung pe blogul meu, citesc articole și chiar găsesc informații utile.

     Mai am mult de lucrat, sunt conștient. Dacă vreau să trec la nivelul următor va trebui să-mi fac un obicei din a scrie regulat, va trebui să investesc nu doar timp ci și ceva finanțe, va trebui ca, la un moment dat, să mă gândesc chiar să-l părăsesc pe bătrânul WordPress și să-mi cumpăr un domeniu .ro. Dacă mă voi hotărî să fac pasul ăsta voi, puținii mei cititori veți fi primii care veți afla vestea și sper că o să fie o schimbare de bun augur pentru ca voi să vă bucurați mai departe de prostiile scrise de Costică.

 

  Articol pentru Super Blog 2018, proba nr 11

Publicat în Super Blog

Vacanță cu aventură sau vacanță cu ea?

     În ultimii ani, datorită noilor activități de la muncă,m-am plimbat destul de mult prin țară. M-am obișnuit să fiu departe de casă, să-mi petrec săptămâni întregi prin camere de hoteluri, trezindu-mă dimineața și întrebându-mă: „Ce am azi de făcut? La ce oră termin munca și mă întorc la hotel, la odihnă?” Măcar o dată în viață aș vrea să mă trezesc într-o cameră de hotel și să mă întreb: „Azi ce aventuri mă așteaptă? Ce-o să mai vizitez?

Nu mă înțelegeți greșit, în afară de deplasările în interes de serviciu am parte și de multe zile de concediu cu iubita mea. Zile minunate, cu odihnă și momente perfecte. Dar când mergem în concediu amândoi căutăm mai mult calmul și relaxarea. După oboseala acumulată într-un an de muncă preferăm să profităm de fiecare zi de vacanță și să lenevim cât mai mult. Pentru noi aventura se rezumă la o plimbare lungă spre cea mai apropiată atracție turistică sau o după amiază de leneveală pe șezlong cu o bere sau un cocktail și o carte în mână (bine, ea e cu cartea, eu cu berea sau cocktail-ul).

De asta spun că mi-aș dori o vacanță plină de aventură, de activitate. Aș vrea să experimentez și eu explozia de adrenalină și emoția descoperirii unui loc care să mă lase fără suflare. Aș vrea să-mi fac bagajul în grabă, să ies pe ușă și să plec. Nici măcar nu m-ar interesa unde. Din partea mea aș putea afla destinația doar când ajung. Atâta timp cât acolo aș experimenta aventura la cote înalte, chiar n-ar avea importanță unde. Sau aș putea intra pe pagina agenției de turism de aventură, aș pune degetul fără să mă uit pe orice destinație și aia ar fi!

     Și cred că asta o să și fac. Pentru că atunci când vine vorba să aleg destinația de vacanță îmi este întotdeauna greu. De asta o las pe ea să aleagă unde să ne petrecem concediile. Dar n-o să pot să o las pe ea. Dacă mi-ar alege ea vacanța probabil m-ar trimite prin Veneția sau Atena ori Paris sau orice destinație care n-are nicio legătură cu conceptul de Patagonia_FitzRoyExtreme Travel. Știu că mă iubește și vrea să mă știe în siguranță. Iar o expediție în Patagonia și Țara de foc, ori vreun safari în jungla africană nu îndeplinesc standardele ei de siguranță. Deci de data asta o să „aleg” eu. Sunt o multitudine de excursii personalizate, organizate pe grupuri și cu planificări foarte precise ale activităților, dar eu aș prefera oricând grupurile restrânse, eventual prietenii apropiați și atât. Mă văd urmărind elefanții și celelalte animale din grupul Big Five (cele mai mari 5 animale ale Africii); chiar unul din marile mele visuri este să pot observa din apropiere rinocerii.

Mi-aș dori chiar să merg la scuba cu rechinii. Nici în glumă nu i-aș putea spune iubitei că vreau să înot cu rechinii în Africa de Sud. M-ar lega de mâini și de picioare și m-ar încuia în casă până la bătrânețe, doar ca să se asigure că nu-mi pun viața în pericol într-o asemenea aventură. Și dacă n-o să am totuși curaj să mă aventurez în apele periculoase alături de rechini, măcar un traseu de hiking aș putea încerca. O vizită pe la picturile rupestre din Lesotho ar fi de vis. În plus, astea nu-s activități atât de periculoase. Aș putea s-o iau și pe duduie cu mine la așa ceva. Nu s-ar speria.

     Până la urmă cred c-ar fi o idee mai bună să mă axez mai mult pe drumeții, vizite în locuri minunate, urmărit animale sălbatice de la distanțe sigure și plajă lângă ocean cu un coktail în mână. Știu că mă atrag chestiile periculoase și adrenalina, dar parcă m-aș simți vinovat să plec într-o asemenea aventură și pe ea s-o las acasă doar pentru că e mai „periculos” decât vacanțele noastre obișnuite. Off, decizii, decizii! Oare-aș putea s-o conving în vreun fel să sară în apă și să fie înconjurată de rechini fioroși? Încă nu pun degetul ăla pe nimic…

Articol pentru Superblog 2018

Publicat în Super Blog

Mercantizare în viteza gravării

     Fiți creativi, a zis! Ieșiți din tipare, a zis! Lăsați-vă imaginația să zburde și  faceți cea mai interesantă teatralizare pentru lansarea telefonului ăsta! Va fi telefonul anului și noi avem marele avantaj să-l primim în magazin înaintea tuturor, așa că vreau de la voi să-l scoateți în evidență cum puteți mai bine! Și să nu vă gândiți la bani! Pentru proiectul ăsta avem fonduri NELIMITATE!

     Cum poți să fii creativ, să ieși din tipare, să îți lași imaginația să zburde cu o imprimantă care merge doar pe bază de pumni și cu niște calculatoare la care nu poți lucra mai mult de zece minute că se blochează și trebuie să suni tehnicul? Vrea extraordinar, vrea nemaivăzut, vrea marea cu sarea, dar cu ce să i le dau? Hmmm, stai puțin! Fonduri nelimitate a zis, nu? Hai că acum e momentul să ies la atac! Am văzut săptămâna trecută la Tudor la muncă un gravator laser foarte interesant. BCL1610X îi zice. E un Bodor. Un gravator de ultimă generație cu care se pot face o grămadă de chestii mișto pe aproape orice fel de material. Am văzut la Tudor că făceau și gravări pe plăci de dimensiuni foarte mari, de bodor gravator160×100. Ar fi perfect pentru noi. Dacă l-aș putea convinge să-l cumpere, aș avea într-adevăr resurse nelimitate și-aș putea face chestii nemaiîntâlnite. Oh, dacă l-aș avea nici măcar n-aș mai avea nevoie de calculatorul ăla idiot! Cu aplicația de pe telefonul mobil aș da la gravat de oriunde. Ce mai, nici n-ar mai trebui să vin la muncă! He-he!

     Dar cum să-l conving să dea atâția bani pe-un gravator? Știu! Îl conving pe Tudor să mă lase să gravez la el ceva de dimensiuni mici, îi arăt șefului și apoi îi fac marea propunere. Sigur o să-i surâdă ideea. Mai ales că gravatoarele astea sunt importate de cei de la Colop România și șeful întotdeauna a apreciat serviciile lor.

     Ideea de bază este să gravez pe plexiglas telefonul ăsta. Nu! Și mai bine! Pe mai multe bucăți de plexiglas! Pe primul doar un contur vag al telefonului, iar dedesubt un text care să anunțe că în scurt timp  vom avea marea lansare. Oamenii nu știu nici măcar cum arată telefonul, deci o astfel de imagine i-ar intriga, i-ar face să se întoarcă în magazin și a doua zi, și a treia, așteptând marea lansare. Pentru al doilea plexiglas aș mai adăuga câteva detalii pe ici pe colo, o linie a displayului, un contur al zonei une sunt camerele foto și din nou, același text care să-i facă pe oameni și mai curioși. Pentru un efect și mai puternic, bucățile de plexiglas trebuie să fie iluminate. Băieții de la tehnic mă pot ajuta cu asta. Niște barete de leduri inserate la bază pentru ca lumina să scoată în evidență și mai bine gravarea.

     În a treia și a patra zi, gravările ar putea să dezvăluie puțin câte puțin camerele, poate butoanele laterale și undeva, în lateral, un început de scris. Numele și modelul telefonului pentru început, urmând ca în ultima zi, pe bucata de plexiglas să se vadă o imagine intreagă a telefonului și specificațiile complete. Ah! Idee! Ca să fie și mai atractiv, plăcile de plexi vor fi acoperite cu o bucată de material roșu, mătase poate. Și prin stația magazinului se va anunța că la o oră anume vom dezvălui câteva informații despre noul telefon care se va lansa în cinci zile. Asta sigur o să le stârnească curiozitatea! La fel și telefonul. Mă gândesc la o cutie semi-închisă, pe lateralele căreia să fie gravate specificațiile telefonului. O, Doamne! Explodez de idei! Șeful o să fie innebunit numai când o să-i povestesc! Trebuie neapărat să ajung azi la Tudor și să-l rog să îmi graveze ceva. Mă gândesc să pun pe o bucată mică de plexiglas telefonul ca șeful să vadă exact cum ar arăta. Sunt convins că o să accepte.

     Și dacă n-o să reușim să aducem la timp gravatorul ca să ne apucăm de treabă, sunt convins că vom putea să-l închiriem pe cel de la Tudor. Așa aș putea să-i arăt șefului pe ce-ar da banii.

Pentru SuperBlog 2018

Publicat în Super Blog

Am grijă de BMW-ul meu ca să-mi asigur confort eu

     Ziua în care șeful m-a anunțat că am primit promovarea mult dorită mi-a mai adus o surpriză pe care nu o așteptam. Cu postul cel nou venea la pachet și o mașină de serviciu. Inițial am crezut c-o să primesc unul din hârburile pe care le-a abandonat el în curtea din spate și pe care nu le mai folosea de ani buni, dar nu mică mi-a fost mirarea când mi-a aruncat în mână cheile unui BMW seria 5 Sedan nou-nouț colat frumos cu sigla companiei. Nu știu care-i treaba, dar omul ăsta n-a cumpărat în viața lui o altă mașină decât BMW. „Cum ai grijă de el, așa îl ai! Să nu crezi că-ți schimb mașina la doi ani! ” mi-a spus, și-a ieșit în grabă.Screenshot_2018-10-21 BMW Seria 5 Sedan Dintr-o privire

     Ei, acum e-acum! A dat el o avere pe frumusețea asta de mașină, dar sunt convins că o să fie extrem de strâns la pungă atunci când o să fie vorba de întreținere. O să am de dus muncă de lămurire la fiecare revizie, la fiecare schimb de ulei, la fiecare piesă pe care-o s-o am de schimbat. Și nu-mi place! E șofer și el și știe cum e cu consumabilele astea, că n-ai ce le face, pur și simplu trebuie să te resemnezi și să scoți banii, dar e atât de chitros că niciodată n-a pus în mașinile lui piese originale. Numai porcării aftermarket și de pe la dezmembrări. De asta le și ține acum în spatele firmei pe toate. Că în loc să facă o investiție deșteaptă și să cumpere piese originale BMW, cumpăra de fiecare dată de pe exclusivOEM_patratla cele mai dubioase ateliere și service-uri.. Dar la asta n-o să fie așa. Mașina e pe mâna mea, deci o să o îngrijesc eu cum trebuie. Dacă și când o fi nevoie, o să cumpăr piese de BMW de la eXclusiv OEM. Nu mă iau după capul lui. Dacă avea grijă cum trebuie de mașinile lui, nu ajungeau niște cadavre. Nu pot să cred că niște mașini atât de bune au ajuns în doar patru ani aproape inutilizabile. Dar el n-a cumpărat în viața lui piese BMW originale. Țin minte cum spune acum vreo trei ani când a băgat prima mașină în service că i s-a stricat cutia de viteze: „Merg la mecanicul meu! Îl știu de-o viață! Ăla-și aduce piese bune din Turcia. De ce să dau banii pe firmă când le găsesc la jumate de preț la nea Călin?”

     Ei uite, cu nea Călin și cu piesele lui din Turcia și-a pus două Seria 7 pe butuci și-acum urmează și a treia dacă o să continuie pe drumul ăsta. Am încercat de câteva ori să-l conving să le ofere un tratament mai adecvat, să cumpere ulei original BMW, să își facă reviziile în reprezentanță, să o echipeze doar cu piese auto BMW, pe o ureche îi intra, pe cealaltă ieșea. De fapt, cred că avea urechile amandouă înfundate și sunetul îl ocolea complet. Nu voia s-asculte și pace! El cu nea Călin făcea treabă și numai cu el! Cine spune că mecanicii auto sunt hoți, mare dreptate are. Nea Călin pe care-l știe de zeci de ani nu i-a spus niciodată că o dată ce-a cedat o piesă, dacă nu te îngrijești să o înlocuiești imediat cu o alta originală există riscul să mai cedeze și altele pe lângă ea. Nu, nea Călin îi aducea din Turcia toate porcăriile și-i spunea că face el să meargă mai bine decât era când a ieșit pe poarta fabricii. Și mergea! 10.000 de km după care se-ntorcea la service cu altă belea. Și-o repara și pe aia numai ca să se întoarcă peste câteva săptămâni cu altceva. Și tot așa până când șeful se enerva și-și comanda o altă mașină, pe asta lăsând-o baltă în spatele firmei.  Singurele accesorii originale de BMW pe care le-a avut vreodată șeful meu au fost brelocul de la chei și primul odorizant de când cumpăra mașina. Și astea numai pentru că-i erau oferite cadou din partea dealerului. Că în rest, săracile mașini n-au văzut pic de grijă.

     Dar mașina mea n-o să pățească așa ceva. În primul rând pentru că mie-mi pasă de mașina pe care-o conduc, chiar dacă nu-i a mea și în al doilea rând pentru că dacă nu o întrețin, o să risc să ajungă și a mea pe la nea Călin pentru ca apoi să fiu nevoit s-o îngrop prin spate, alături de suratele ei. Și mie clar n-o să-mi comande șeful alta. O să mă-ntorc la mersul cu tramvaiul și autobuzul și la trenuri și autocare pentru deplasările prin țară. Și n-o să-mi fie bine deloc! Deci, am grijă de mașina mea pentru confortul meu!

 

Articol pentru Super Blog 2018

 

Publicat în Super Blog

De ce să-ți bați capul când poți renova ieftin și repede?

     Pe nea Fănică l-am cunoscut pe când eram copil prin Vlădut, cel mai bun prieten al meu. La el mergeam de câte ori ne jucam de-a v-ați ascunselea cu băieții din mahala. Avea o casă mare, boierească, veche, cu borduri din piatră naturală, extrem de frumoasă. Nu-i făcuse nea Fănică nicio modificare de când se mutase în ea cu patruzeci de ani în urmă în afară de o gresie pe jos, faianță și o țiglă metalică pe acoperiș, așa că locuri pentru ascuns erau cu nemiluita, până și în zidul exterior. Era acolo o crăpătură prin care un plod de 7-8 ani putea trece neobservat și ajungea taman în magazia cu bunătăți.

     Ei, dar vremea a trecut, noi am crescut, eu m-am mutat în București, dar din când în când mai trec pe-acasă, pe la părinți. Și de câte ori vin acasă, dau o fugă și pe la nea Fănică. Ultima oară când am fost la nea Fănică se tânguia că trebuie să repare șandramaua. Casa își ducea cu greu ultimele zile de viață și nea Fănică era hotărât s-o pună pe picioare. Chemase un expert să evalueze pagubele, să-i spună dacă mai merită  recondiționată, sau dacă e cazul s-o pună la pământ și să facă alta. Costurile cu consolidarea și reconstrucția erau mari, dar alea cu demolarea și construirea nouă erau astronomice și nea Fănică era pierdut în gânduri și pliante de la magazinele cu materiale de construcții.

     -Ce faci, nea Fănică? Iar studiezi presa locală?

     -Da’ de unde? Mă uit prin revistele astea să văd de unde să cumpăr mai ieftin. Se dărâmă șandramaua pe mine vreau s-o consolidez și s-o recondiționez. Nu mă trage inima s-o pun jos și să construiesc alta. E prea scump și în plus, e plină de amintiri. Iote, ții minte cum intrați când erați mici prin crăpătura aia și-mi furați toate bunătățile din cămară? Acum s-a mărit crăpătura. Stă să cadă zidul cu totul.

     -Nea Fănică, de ce-ți bați capul? Ia, dă mata revistele alea încoace. Nu te mai holba printre ele că nu o să găsești în astea toate materialele de care ai nevoie și nici n-o să le prinzi la prețuri bune. Ia zi, ai făcut un necesar de materiale?

     -Iete-l aici. Două foi de caiet studențesc. Și încă simt că mai trebuie câte ceva.

     -Bun! Știu eu pe cineva care te poate ajuta să găsești toate materialele la prețuri foarte bune și, cel mai important, toate din același loc. Intrăm noi pe un site de pe care poți să-ți iei toate materialele de construcții. Introducem tot necesarul ăsta pe care-l ai matale aici, ei o să-ți dea cel mai bun preț și le primești pe toate direct acasă. Nu trebuie să umbli după ele. Faci comanda, plătești și le aștepți liniștit. În câteva zile te apuci de treabă.

banner-producatori-si-sigla-cu-macarale

     -Ei, da cum să fie chiar așa, n-o fi pâcâleală? Tu crezi tot ce vezi în calculatorul ăla? Dac-or fi materiale proaste? Poate sunt  vechi, stricate…

     -Nea Fănică, ce vorbe-s astea? Materialele sunt noi. Băieții ăștia ți le comandă direct de la producători. Nu sunt de alea de-au rămas ascunse prin depozite cu anii. Sunt de cea mai bună calitate. De fapt, tu-ți alegi ce să-ți aducă. Vrei tencuială decorativă Weber, de aia ai. Vrei izolație de nu știu care, pe aia ți-o aduc. Orice ceri, aia primești. Și cel mai important, la prețuri  mai bune decât în magazine.

     -Păi cum să-mi dea mie mai ieftin decât magazinul. Doar nu-s neam cu ei ca să-mi facă mie favoruri.

     -Nu ești neam cu ei, dar cu asta se ocupă la vindem-ieftin. Negociază prețul pentruScreenshot_2018-10-14 Recenzii Video - Materiale de Constructii - Comanda online mai ieftin client, în funcție de cât comandă. Plus, să nu-ți fie teamă că-i păcăleală. Uite, au aici o secțiune de recenzii video. Adică, lumea filmează când vine camionul cu marfă și pun pe net, ca să afle și alții cât de ușor și cât de bine e să comanzi materiale de la ei. Apropo, dacă o să faci și matale un filmuleț de-ăsta și-l trimiți, o să primești o reducere la comandă de 100 de lei. Adică, o să-ți dea ei 100 de lei pentru că le-ai trimis videoclipul. Pe ei îi ajută că pot arăta și altor clienți că treaba e serioasă, pe matale te ajută că mai scazi din cheltuieli puțin. Faci treaba repede, bine și nici nu te mai încurci cu meșteri specialiști care se cred ingineri doar pentru c-au ridicat două șoproane și care-ți recomandă ei de unde să iei cimentul sau țevile sau mai știu eu ce, că știu ei pe cineva. Totul e cu factură și corect.

     -Și dacă marfa nu-i bună?

-Dacă se întâmplă si nu fie ceva în regulă, să fie ceva defect, se poate returna.

-Apăi dară, treaba-i bună! Ia, arată-mi. Cum intru pe internetul ăla să comand?

 

Articol pentru Super Blog 2018

Publicat în Super Blog

Acasă la mine, bucătăria e vedetă

     Am în sfârșit căsuța mea. Sunt „propetar„, cum ar veni. Am muncit zile întregi, mi-am stors fiecare picătură de sudoare ca să am cea mai frumoasă casă din câte există. Ca să fiu sincer, mint. N-am mișcat un pai în timpul construcției. Eu n-am făcut altceva decât să îmi deschid portofelul foarte larg și să dau indicații. Meseriașii au făcut toată treaba și, trebuie să recunosc, s-au descurcat mai bine decât aș fi sperat.

     De când eram copil, acasă la mama, mi-am petrecut mare parte din timp la bucătărie. În mare parte pentru că restul casei era împânzit de păpuși, cărucioare, și alte jucării care le aparțineau surorilor mele. Da, eram singurul băiat din familie și-mi era destul de greu să-mi găsesc locul prin casă. Știți și voi ce înseamnă să fii singurul bărbat între femei. Așa că refugiul meu era la bucătărie. De cele mai multe ori o aveam pe mama, dar nu prea mă deranja pentru că ea era mai mereu ocupată cu treaba. Gătit, spălat vase, curățenie, de-astea de-ale ei. Însă, vrând-nevrând am observat câte ceva din ce făcea și încetul cu încetul mi s-a stârnit curiozitatea pentru gătit ca, mai apoi, să descopăr că bucătăria devenise locul meu preferat din casă.

O bucătărie mare are nevoie de multe accesorii

     Și așa a rămas până astăzi. Drept dovadă, când am început construcția casei am dedicat o suprafață extrem de generoasă spațiului în care avea să fie noua mea bucătărie. Ce nu știam însă, era faptul că o bucătărie spațioasă solicită o grămadă de muncă atunci când trebuie să o utilezi. Am vrut un spațiu generos, în care fiecare obiect să aibă locul lui, iar acum stau și mă uit cum habar n-am cu ce să umplu toate spațiile, toate dulapurile și sertarele.

Țin minte de la mama că avea o grămadă de oale, tigăi, cratițe, farfurii, pahare, căni, narvik_chairs-768x928cănicele, cănuțe (și cana mea de tablă pentru că n-aveam voie să beau din alea de porțelan), dar pe cuvând că nu știu unde găsea loc pentru toate. Nu mai punem vesela specială, aia pentru sărbători pe care nici acum, dupa aproape treizeci de ani nu știu de unde o scotea când avea nevoie de ea.

     Ei bine, de data asta e treaba mea și trebuie să mă asigur că orice aș cumpăra pentru bucătărie voi ști de unde să iau atunci când voi avea nevoie. Planul e făcut. Pe hârtie arată bine.  Dar înainte de asta, o cafea! Aah! Notă pentru mai târziu: „Cumpără o masă pentru bucătărie. Nu ai unde să-ți bei cafeaua și să fumezi.

Gătești mult sau puțin, ai nevoie de tigăi

 

Om gospodar cum m-a învățat mama, îmi place să petrec mult timp la bucătărie, cum ziceam, dar nu doar cu cafeaua în față, ori uitându-mă la televizor. Gătesc! Încă de mic am învățat secretul bucătarului și nu există fel de mâncare pe care să nu știu să-l prepar. Bine, există, dar pentru alea trăiască rețetele din cărțile de bucate! În fine, orice om care gătește are nevoie de vase în care să pună chestiile pe care le gătește. Oale, tigăi, grill-uri, tigăi pentru prăjeală, wok, cratițe pentru cuptor, un bucătar are nevoie de toate! Chiar de mai multe! De la mama am învățat să-mi aleg cu cap ustensilele de bucătărie pentru că în primul rând eu o să mănânc din ce gătesc în ele. Și o tigaie de proastă calitate, nu poate face decât o mâncare proastă. Și nici n-o să țină mult. Așa că n-o să fac rabat la capitolul ăsta.

     Gătesc foarte multe paste, iubesc bucătăria italiană. Deci trebuie să-mi fac un stoc serios de oale și tigăi. Văzusem nu demult pe un site niște oale din ceramică excepționale. Le vreau! Dar să nu spuneți nimănui c-am spus asta! Bărbații de obice tânjesc după aparatură electronică de ultimă generație, după televizoare cu ecran cât peretele și console de jocuri performante. (bine, nu spun că nu și eu; livingul meu arată ca o imensă sală de cinema/jocuri), dar de la o vreme omul trebuie să se ocupe și de chestii bucătărești. O să-mi cumpăr și tăvi pentru prăjituri. Nu mă prea pricep la dulciuri, dar toate se invață. Cărțile de bucate pentru asta sunt.

     Orice bucătar are un set de cuțite personal, pe care nu-l rezepte-widget-768x768scapă din mână și nu-l împrumută nimănui. Am văzut prin multe case suporturi faine în care oamenii își țin cuțitele și un asemenea suport pentru cuțitele mele noi trebuie să am și eu. Cuțitul bucătarului va sta la loc de cinste în bucătăria mea. O să-i fac o poliță separată, doar pentru el.

Tacâmuri și veselă festive

       Ca băiat singur, mă gândesc că n-am nevoie de mai mult de 4 linguri, furculite,lingurite,cuțite de masă, 4 farfurii, castroane și mai departe, ce-o mai fi util, dar cu siguranță trebuie să iau și ceva festiv, pentru când primesc musafiri. Îmi aduc aminte cum la sărbători sau când veneau rude la noi în vizită, mama scotea setul „ăla bun” de farfurii din porțelan chinezesc, apoi tacâmurile alea frumoase pe care le lustruia jumătate de zi ca să arate impecabil și pregătea masa cu cel mai mare fast posibil. Cred că cele mai fițoase restaurante din lume ar fi fost invidioase pe mesele pe care le pregătea mama. Cu fețe de masă dichisite, cu oliviere spectaculoase, cu șervețele împachetate în forme de lebede, oh ce amintiri! Îmi voi lua și eu! Bine, pentru asta trebuie s-o conving să vină să mă ajute să le aleg, că nu prea mă pricep.

wmf-cutlery-set-stratic-cromargan

 

     Și după ce o să fie completă bucătărioara mea, o să-mi chem toți prietenii, o să fac o petrecere stilată, o să gătesc pentru toți și apoi o să stăm cu toții la povești în jurul mesei din bucătărie și-o să bem cafele și-o să fumăm ca turcii. La naiba! Trebuie să cumpăr și-o masă pentru bucătărie!

 

Articol pentru proba a 3-a din SuperBlog 2018, probă sponsorizată de SomProduct.