Publicat în Super Blog

Interviu…

Da! Și ajunsesem în punctul ăla că stăteam practic cu demisia redactată, semnată și salvată ca mail nefinalizat. Nu mai puteam. Dacă în ziua aia auzeam o singură notificare de la grupul de whatsapp de la muncă sau dacă primeam un singur telefon de la ei îi dădeam „send” către HR și aia era. Nu-i mai suportam. Atunci a venit Cosmin, prietenul meu bun pe la mine să jucăm o FIFA și din una-n alta a început să-mi spună că doar ce-i venise de zece zile Dusterul cel nou de la reprezentanță și că își dorește să-i facă rodajul, dar că nu prea are timp din cauza serviciului.

Băi, și m-a pocnit pe loc să-i spun: Frățică! Dă-mi-o mie! Îi fac eu rodajul! Am nevoie de o vacanță ca de aer! Simt că explodez! Te rog! Dă-mi mie mașina s-o scot din oraș și pe mine odată cu ea. Simt că intru în depresie dacă mai petrec o singură zi în oraș! O ieșire mi-ar prinde chiar foarte bine! Să mă duc pe coclauri, să conduc așa, spre nicăieri, să ma duc de nebun!

Citește în continuare „Interviu…”

Publicat în Super Blog

Nepregătit, neaccesorizat, offroad ratat.

     Doamnelor, v-ați auzit bărbații răspunzând cu „Lasă că…” atunci când ați avut o nelămurire, o bănuială, un presentiment sau pur și simplu o curiozitate? Da? Înseamnă că știți că orice propoziție care începe cu „Lasă că…” nu are nicio valoare atunci când vine din gura bărbatului. „Lasă că mă pricep eu la priză. Nu ne trebuie electrician.” – A doua zi chemați electricianul pentru că domnul era să ardă toate electricele din casă. „Lasă că știu eu cum se schimbă uleiu la mașină!” – A doua zi ați găsit o baltă de ulei fix în stratul cu petunii. „Lasă că mă descurc și singur să montez bucătăria!” – I-au rămas 10-15 șuruburi, două colțare și un mâner de ușă neutilizate.  Recunoașteți momentele? Normal că da. Vă întâlniți cu ele atât de des că fiecare dintre voi ar putea scrie câte-o carte (altă carte) despre încăpățânarea bărbatului. „Lasă că – vol 1, 2, 3, 4, 5… 99, 100„.

     Și normal, nici doamna mea nu duce lipsă de astfel de momente. Meșterul casei ei (ăla fiind eu) are în vocabular atâția de ” Lasă că…” încât de multe ori îmi reproșează în glumă (sau mai în serios) că eu am inventat expresia asta. Și de fiecare dată când are ocazia le povestește tuturor prietenilor noștri și uneori chiar și străinilor momentele în care iubitul ei soț a dat-o în bară. Cel mai mult, însă, îi place să povestească despre vacanța „Lasă că„. Exact așa i-a dat numele. Este, probabil, cea mai proastă vacanță în care a fost în viața asta și în celelalte nouă pe care le-a avut. Un dezastru de la început până la sfârșit, un fiasco total. Și trebuie să recunosc faptul că vina îmi aparține în proporție de 90% (10 % e vina ei că e femeie și cicălește).

     Totul a început când prietenul meu bun ne-a invitat la la el la Toplița într-o vacanță. Planul inițial era să le vrăjim pe doamne cu o vizită de curtoazie, un grătar, o drumeție light, așa… chestii de-alea de cuplu. Intenția din spatele planului era să scoatem mașina pe care tocmai o cumpărasem, un Dusteraș micuț, la un offroad prin Călimani. Îi spun Dusteraș pentru că am luat varianta de bază, aia „cheală” cum se spune printre conducătorii auto. Dotările standard și-atât. A strâmbat doamna din năsuc atunci când am cerut varianta 4×4, dar am convins-o repede că e necesară cu câteva vrăjeli de-alea cu iarna grea, zăpezi, troiene, bla bla bla. În fine. Intenția din spatele vacanței era să scoatem bebelușul într-un offroad pe Călimani să vedem ce știe.

     Zis și făcut, am ajuns la oameni acasă, ne-au întâmpinat cu toate bunătățile locului și spre după amiază i-am făcut un semn discret prietenului meu că era timpul s-o luăm din loc cu mașina, pe coclauri. „Mergem până la benzinărie să facem plinul.” era motivul cel mai bun să ieșim din casă fără ca doamnele să bănuiască ceva și duși am fost. Am trecut pe la benzinărie, e-adevărat. Dar la întoarcerea spre casă la un moment dat am virat brusc dreapta și ne-am găsit pe-un drum desfundat care duce sus, spre Călimani. La drum, bobiță! Să vedem ce poate Dusterașul! Eram conștient că nu era mașină chiar de offroad, deci ne-am ținut aproape de drumurile cele mai umblate, însă ne mai aventuram noi și pe alături pe unde găseam câte-o moviliță pe care speram s-o cucerim cum a cucerit Lăcătușu Everestul.

     N-a trecut mult timp până la o ridicătură mai a dracului, ne-a fugit grohotițul de sub roți și mașina s-a prăvălit cu botul înainte într-o râpâ mocirloasă lângă un pârâu. Un zgomot puternic ne-a îngrozit pe amândoi pentru că știam prea bine ce se întâmplase. În cădere ne-am proptit într-o stâncă ascuțită care a crăpat pur și simplu baia de ulei. „Bă, tu n-aveai scut pe mașină„, a fost prima reacție a prietenului meu. „Știu„, zic. Cine-ar fi crezut că o să am nevoie de-un scut la motor, metalic? Mai ales când știam unde aveam de gând să-mi bag mașina? Toată lumea, mai puțin eu, normal! Nici n-aș fi putut să-l pun dinainte că trezeam suspiciuni doamnei. „Ce nevoie ai tu de scut prin oraș? Or fi gropi, dar nici chiar așa, să ai nevoie de scut auto. Unde vrei tu să mergi cu mașina noastră de-ți trebuie scut?” Și alte câteva zeci de întrebări pe care le-am evitat. Le-am evidat, dar uite că baia mea de ulei n-a evitat pietroiul și-au făcut cunoștință foarte intim, chiar.

scuturi metalice auto

                                                  *sursă: facebook.com/AutoGedal/

     La o primă vedere nu mai puteam scoate mașina de acolo decât cu ajutor. Sunăm acasă și vorbim cu fratele prietenului meu și încercăm să-i explicăm ce-am pățit. Îl rugăm să ia mașina de teren și toate cele trebuincioase și să vină sus după noi până ce se înserează. Normal că a mea era lângă om și-a auzit toată discuția și s-a prins imediat de situație. Mă bucur că n-am fost acolo și n-am văzut cum s-a trezit dragonul din ea că mi-ar fi fost viața în pericol. Sper doar, până ne întoarcem să se calmeze și să n-o pățesc foarte grav. „N-am cum s-o remorchez, zici? Nu te poți băga sub mașină să leg șufa de șasiu? Lasă că o leg de cârlig. Cum? N-are nici cârlig?” A prins doamna momentul și discuția și-o aud prin telefon sarcastic: „Lasă că nu ne trebuie cârlig de remorcare! Nu ne cumpărăm și remorcă. Ia-o p-asta, prostule! Un lucru ți-am spus să pui pe mașina asta și nu m-ai ascultat! Lasă că! Lasă că! Ești tu deștept! Transmite-i că nu mă interesează ce face. Până diseară să văd mașina în curte și să arate ca nouă. Altfel îi arăt eu Lasă că!” Era clar că n-avea să-i treacă supărarea până la întoarcerea noastră și mă resemnasem cu idee că urma o ceartă mare. Însă trebuia să mă concentrez la cum să scoatem mașina din râpă cu pagube minime. Știam că baia era făcută praf, dar speram să nu descoperim și alte probleme după ce-o puneam înapoi pe drum.

    Să fi trecut vreo trei ore până când fratele prietenului meu a ajuns la noi cu mașina de teren, cu troliu, cu tot ce-i trebuia și cu niscaiva mâncare și apă că parcă ne-a ghicit că eram hămesiți și însetați. Era un Nissan de teren modificat dotat cu tot ce-avea nevoie pentru offroad. Pe cupolă stătea semeață o cutie portbagaj plină cu scule de toate neamurile, lopățele, chei, șurubelnițe, frânghii, șufe și tot ce nu mi-aș fi imaginat vreodată că poate avea un om cu el într-o astfel de drumeție. Pe spatele mașinii trona un suport de biciclete de care atârna mountain bike-ul pe care și-l cumpărase prietenul meu cu ceva timp în urmă. „La ce și-a adus și bicicleta? Are impresia că o să se și plimbe în timp ce noi ne chinuim să scoatem Dusterul din șanț?” Cu chiu-cu-vai abia am reușit să săpăm pe sub mașină să găsim un loc de unde să legăm șufa în siguranță, dar când să ne-apucăm să tragem, ce să vezi? În loc să tragem mașina în sus, ne trăgea ea cu totul în jos spre râpă. Doar măiestria colegului meu a făcut să evităm o tragedie și mai mare decât ce aveam deja. Nissanul a alunecat și el în râpă, evitând milimetric să lovească mașina mea.

     Stați aici, nu mișcați mașinile nici măcar un centimetru, a zis prietenul meu după care s-a îndreptat spre Nissan, a dezlegat bicicleta, a încălecat pe ea și dus a fost. Îl urmăream din spate cum urca în viteză muntele călare pe bicicletă și atunci am realizat că bicicleta aia nu era pentru distracție ci era un colac de salvare. Când ești blocat pe munte cu mașina, o bicicletă poate face diferența. 15 km mai sus era Cabana Meteo înspre care prietenul meu se îndrepta cu repeziciune. Dacă n-ar fi avut bicicleta, probabil ar fi făcut drumul până acolo în cel puțin 3 ore. Până ar fi ajuns la ea s-ar fi înnoptat iar salvarea noastră și a mașinilor ar fi devenit imposibilă. În mai puțin de o oră se întorcea deja de la cabană, iar în urma lui veneau două mașini ARO  și două șenilate de la Salvamont. În 45 de minute amândouă mașinile erau înapoi pe marginea drumului, una dintre ele gata de plecare (vă dați și voi seama care). Pentru Duster singura soluție era o platformă pe care prietenul meu o chemase deja.

     Foarte târziu în noapte ajungeam în fața porții prietenului meu. Am coborât Dusterul de pe platformă și ne-am dus obosiți la culcare. A doua zi mecanicul prietenului meu ne-a rezolvat mașina care, la lumina zilei nu avea pagube atât de mari pe cât bănuiam cu o seară înainte și ne-am continuat vacanța în liniște fără ca eu să mai am voie să scot mașina din curte. Abia la întoarcerea acasă am primit o muștruluire grozavă după care doamna m-a obligat să-mi echipez mașina cu tot ce-mi trebuie pentru situații neprevăzute. Era conștientă că nu puteam să mă țin departe de belele, dar cel puțin să știe că sunt pregătit pentru orice situație.

 

Articol pentru proba nr 8 din Spring Super Blog 2019, probă sponsorizată de

AutoGedal.