Publicat în Super Blog

În vis de carte

     Mă trezesc alergând pe străzile Parisului cuprins de frică, fără să știu cu adevărat unde fug, de cine sau de ce fug și ce e cu mine. În dreapta mea e un bărbat. La fel de panicat ca și mine îmi întinde o mână și-mi spune: „Sophie, pe aici!” Sophie?  Cu cine vorbește? Mă uit în geamul unei mașini pe lângă care trec în fugă și remarc o siluetă gingașă de femeie. Sunt o femeie? Nu are cum! Eu sunt bărbat! Mă uit încă o dată la reflexia mea în următoarea mașină pe lângă care trec în viteză și așa e! Corpul meu este al unei femei! Arunc privirea spre bărbatul din dreapta mea și… Dumnezeule! Robert Langton! Genialul profesor de simbolistică de la Harvard, Robert Langton având fața lui nimeni altul decât Tom Hanks!

     Dacă omul ăla este Robert, atunci cu siguranță eu sunt Sophie Neveu. Bine, nu sunt chiar ea… sunt eu în corpul ei! Și asta înseamnă că am reușit cumva să ajung în mijlocul acțiunii din Codul lui Da Vinci. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că citeam cartea la mine în pat. Cumva, am fost teleportat în interiorul cărții și acum, fac parte din poveste.

dan-brown-codul-lui-da-vinci

     Închid ochii în speranța că mă voi trezi înapoi în camera mea, dar în schimb, la deschiderea ochilor recunosc detaliile din interiorul conacului lui Leigh Teabing. Leigh era prietenul bun al lui Robert, omul care aparent, ne.. îi va ajuta pe cei doi eroi să descifreze misterul Sfântului Graal! Mă uit la cei doi cum discută despre istoria creștinismului, despre Evanghelii, despre teoriile înaintate de minți luminate ca Sir Isaac Newton sau Leonardo Da Vinci însuși, dar regret profund că nu mă ridic la nivelul cunoștințelor lor. Discută cu atâta patimă despre cei din Opus Dei… aș vrea să fi știut și eu câte ceva. Așa, eu nu sunt decât domnișoara drăguță, un criptograf eminent, care Noam-Friedlander-Ce-este-Opus-Deiasistă la dezvăluirea unui secret păstrat vreme de zeci de secole. Ce este Opus Dei? Văzusem cartea asta pe undeva la mine-n casă. În casa mea, a lui Costică, nu a lui Sophie, cea în corpul căreia sunt acum captiv. Off, dacă aș fi citit-o… aș fi știut și eu măcar puțin din istoria organizației. Aș fi putut participa și eu la discuție, poate am fi dezlegat misterul mai repede decât s-a întâmplat în carte.

 

 

     O ceață ca un văl de mătase mi-a acoperit ochii și când s-a ridicat, m-am trezit în Temple Church în Londra, în fața efigiilor cavalerilor! Oh, aici se vor întâmpla multe lucruri rele! Dacă aș fi citit cartea aia despre Opus Dei poate i-aș fi putut spune lui Silas câte ceva despre organizația pe care o urmează. L-aș fi convins că nu este ceea ce pare. Dacă i-aș fi putut spune despre legăturile mafiote, despre implicarea lor la nivel înalt chiar și în CIA… poate l-aș fi putut convinge să-mi dea drumul, să vină de partea noastră. Însă, nu știu nimic din toate astea și Silas nu doar că o să ne amenințe în continuare cu arma, dar va cădea și în capcana Învățătorului…

     Într-o clipită tot cadrul se schimbă și ajung în mijlocul scenei din Westminster Abbey unde, în fața mormântului lui Sir Isaac Newton, Robert încearcă pentru ultima dată să descifreze criptexul. Cu arma lui Leigh îndreptată spre mine, îl văd pe Langton întorcându-se dezamăgit spre noi. O secundă mai târziu, un zgomot asurzitor mă face să tresar speriat. În jurul meu nu mai erau nici Leigh Teabing, nici Robert Langton, nici Catedrala Westminster. Erau dormitorul meu, cu patul meu și cu motanul care tocmai dărâmase lampa de pe noptieră. Cartea îmi căzuse de mult lângă pat, iar eu dormeam cu pumnii strânși de emoțiile visului pe care tocmai îl avusesem. Cât de real, cât de viu, cât de precis era totul în visul meu.

 

Pentru SuperBlog 2017

 

Publicat în Super Blog

Activitate de concediu

            VeVeVepunctfacebookpunctcom….”Server not found. Page cannot be displayed…”

     Frumoooos! Nici că-mi puteam începe concediul mai bine! Nu am internet. (Mămicule, iar ai uitat să plătești factura… și-acum ai plecat în delegație… te doare la opinci că eu stau acasă fără net…).

     Buuun, nu disperăm. Nu e un capăt de lume. Am mai stat fără net și cu alte ocazii și n-am murit, nu?  Ok, ce e de făcut?

     Știu. Pentru început, dăm centrala la maxim. Vrem căldură. Apooooi, un vin fiert, țigările la îndemână și dăm drumul la filme. Conectez calculatorul la televizor și… cred că un maraton de Game of Thrones e perfect…. perfect idiot! Ai uitat că n-ai net, prietene? Cum vezi tu filme? Pffff… Hmmm… fotoliul ăsta e chiar confortabil! Și ce bun e vinul fiert! Îmi ajunge până-n suflet! Aș putea să stau aici tot concediul. Bine, nu chiar tot… că poimâine vine mami acasă și ne apucăm să decorăm casa pentru sărbători. Până atunci, am toată casa numai pentru mine. Și degeaba o am că mă plictisesc. Ce-aș putea face să mai treacă timpul?

     Biblioteca! Iubita mea a umplut biblioteca cu cărți! Sigur găsesc ceva și pe gustul meu. Ia să vedem… Jean Paul Sartre…. Zidul. Frumoasă copertă… RaoClasic. Hmmm… știu cartea asta! zidulAm văzut o recenzie pe blogul unei prietene despre ea. Cică e o  colecție de cinci nuvele. Titlul cărții e dat chiar de prima dintre ele. Dacă-mi amintesc bine era vorba de niște prizonieri în timpul Războiului Civil din Spania. Niște povești terifiante despre cum și-au petrecut ultimele momente  de viață după ce au fost condamnați la moarte. Îmi place genul ăsta de cărți. Nu țin minte tot ce-a scris tipa în recenzie, dar știu că în una din nuvele e vorba și despre copilăria plină de controverse și neclarități a unui puști care avea să ajungă stăpân peste fabrica familiei. Cartea promite mult. Pe unii ar putea să-i dezguste detaliile prezentate în volum, dar dacă stai să îi cercetezi dedesubturile o să descoperi povești despre lupta pentru supraviețuire, pentru păstrarea demnității. Cu siguranță este o carte de citit.

     Dar n-are decât 224 de pagini. N-am ce face din ea într-o zi. Hai să mai caut una. Ah… secretul-medicitot de la Editura Rao Ce de cărți de la Rao avem… Poate găsesc un thriller ceva. Secretul Medici. De Michael White. O fi vorba chiar despre faimoasa familie Medici din Florența? A dăinuit dinastia lor vreme de două secole sau ceva de genul ăsta. Erau o familie influentă, cu legături puternice până la Papă. Despre ce secret o fi vorba? Ufff, ce bine mi-ar prinde puțin net… aș citi rapid o recenzie și-aș ști dacă merită citită. S-o răsfoiesc puțin. Pare interesantă. Oare ce obiect au găsit în corpul lui Cosimo? Trebuie să fie ceva important. Cosimo a fost primul care a fost numit Părintele Patriei. Primul membru al dinastiei. Știu că și-a folosit averea ca să controleze totul în jurul lui. De la politică până la mediul de afaceri. Impresionant om. Dacă și cartea e cel puțin la fel de impresionantă ca el, sigur merită citită.

     320 de pagini. Asta și cu Zidul îmi ajung până mâine la amiază. Încă una, măcar… Dar înainte de asta, mai facem un vin fiert. Doamne cum se scurge bunătatea asta de vin când te iei cu cărțile!

     Ce mai avem pe-aici? Doamne, ce de cărți! Când le-o fi cumpărat pe toate? Zici că și-a făcut stoc și pentru vecini. La noi în casă nu mai este valabil „Toată familia citește„. La noi e  „Toată scara citește!„. Uite una care mi-e cunoscută.  Asta-i tot thriller. Am văzut filmul. Avocatul din limuzină. Matthew McConaughey juca rolul unui avocat care își folosea limuzina Lincoln pe post de birou. Omul era cunoscut pentru că apăra toate scursurile orașului. Drogați, traficanți, bețivi, escroci, nu-l interesa cine-i este client atâta timp cât făcea bani. Știu că în film era vorba despre cazul unui individ pe care culmea, îl credea nevinovat. S-a dovedit mai târziu că era, de fapt unul din cei mai răi oameni pe care-i apărase în carieră. Sunt curios dacă autorul, Michael Connelly a fost pe aceeași lungime de undă cu regizolul filmului. De obicei filmul nu respectă cartea. Acum o fi la fel? Neapărat trebuie s-o citesc!

avocatul-din-limuzina

     Buuuun, avem „read-list” pregătit. Azi și mâine nu mă plictisesc. 3 cărți una și una, vinul fiert, sendvișuri din belșug și 28 de grade în casă. Așa mai zic și eu concediu! Hopaa, stai că ne sună iubirea. „-Da, suflete. Ce să fac…citesc. […] Păi, cum să nu pun mâna pe cărțile tale? Și eu ce-o să fac până vii tu? […] Nu pot, nu am net. […] Păi nu l-ai plătit tu! Nu era rândul tău să-l plătești luna asta? […] Da, iubire. Promit că mă spăl pe mâini înainte să ating cărțile și promit să am grijă de ele!

     Greu e cu femeile! Unele țin la îmbrăcăminte, altele la florile lor sau la cosmetice, la bijuterii ori la telefoanele lor roz… a mea iubește cărțile! Atât de mult încât am impresia că și-ar dona tot salariul la Rao doar ca să citească!

sigla-rao

 

Articol scris pentru SuperBlog 2016